cu un zâmbet a cărui semnificație n-am putut-o pricepe: ”Eee, ea scrie în continuare...”. poate era mai mult decât ”fiecare cu piticii lui”, dar a ezitat.
să-ți mai zic ceva despre mine? nu mă satur să-mi aștern gândurile aici, oricât de ridicole sunt uneori. e o foame continuă de bine și de liniște, o terapie prin care mă vindec de bunăvoie, fără ajutorul nimănui.
de câteva zile nu mai am răbdare. și acum nu-mi vine să cred că mai e doar o săptămână și va trebui să-mi strâng cutiile, să le așez într-o valiză și să plec. și, până la urmă, nu-i cum am zis, o să stau la cămin. dar abia aștept. într-un fel. pe de altă parte, sunt sigură că o să-mi fie dor de liniștea de acasă în timpul săptămânii, de drumurile la grădiniță, de lenevitul din grădină, de urechi-jucăușe, de merele somnoroase din iarba grădinii, de ceaiul de ”buruieni”, de dulciurile care dispar, de ciocănitul lin la ușă dimineața, de ei...