de câte ori am zis că vreau o pauză pentru liniște am și uitat. de câte ori m-am prefăcut că m-am făcut bine nici nu mai știu. mi-am pus de atâtea ori întrebări greșite, de aia n-am găsit răspunsurile potrivite. nici nu înțeleg de ce am mers un drum atât de lung cu ochii închiși, neatentă la toate lucrurile bune care mi s-au întâmplat. parcă și atunci când jucam baba-oarba mai întrezăream câte ceva prin fular...
vara asta am așteptat, nu pot spune prea bine ce anume. poate un bobârnac de trezire la realitate. și adevărul e că realitatea începe dincolo de pagina de final a cărților și lista numelor pe fundal negru a filmelor...realitatea o simți printre oamenii simpli, nu hrănindu-te cu propriile tale vorbe goale.
azi n-am răzgândit și n-am mai plecat nicăieri, lucru tipic mie. am stat toată după-amiaza acasă, singură, și am băut un ibric întreg de ceai de tei. am gustat toamna și liniștea ei, a strugurilor copți în câteva culori și acri în altele și mi-am adus aminte cu câtă voioșie îi ceream mamei când eram mică: ”ma-ma, stughi.”...Rex mă privea blând și se lua după mine oriunde mă mutam. dacă ar fi vorbit, l-aș fi întrebat unde o fi fetița aia de altădată...
între vie și cer și între vie și iarbă curtea noastră-i portocalie, iar conturul vișiniu de pe podul casei vechi arată anul 1921. orice ar zice cine-ar zice, 90 ani nu-s de ici de colo. poate numai zidurile ei groase mai țin socoteala atâtor zile de sudoare și a tuturor dramelor, ori a momentelor fericite ale locatarilor ei. în pod avem fotografii în rame cu sticla spartă, păienjenite și pline de praf, lăzi vechi și alte lucruri acum nefolositoare. printre cărțile noastre am păstrat și fotografia bunicilor (a străbunicilor mei), făcută poate într-o gară (deși nu sunt sigură și nici nu scrie nimic pe spatele ei), cu câteva zeci de ani în urmă. când eram mai mică vroiam să-l conving pe tata să o ia de la noi din cameră, atunci nu înțelegeam că datorită oamenilor ăstora cu căciulă și batic, gârboviți dar ținându-se încă de mână, avem acum colțul de la nr. 61. când ne povestește că Nenea Gheorghe (trecut de 80 ani, bătrân, bolnav și sprijinindu-se în cârjă), bunicul lui, a bătut drumul până la Sibiu (pe vremea când nu venea niciun autobuz în sat și până la gară sunt vreo 4 km) de 16 ori într-un an pentru a reuși să nu-l lase pe drumuri, nu pot să nu mă gândesc la ignoranța mea și la cum am primit și primesc totul pe tavă.
până la urmă ar trebui să cresc și eu un pic. o să-mi fac timp să-i aduc aminte mamei, deși în fiecare toamnă ea-mi zice cu un strop de nostalgie-n glas : Georgi, mai ții minte de ”ma-ma, stughi”?