O zi însorită, la fel ca și azi, de septembrie. Prima trezire dis-de-dimineață (înainte de răsărit și cântatul cocoșilor) din seria celor câteva sute care vor fi urmat în cei patru ani, un microbuz mult prea încărcat și un copil cu o valiză de visuri pe care o căra după el, fără a se plânge că e prea grea, din contră, fiind mândru de el, doar urma să fie lăzărist. Atât de bine sună cuvântul ăsta: LĂZĂRIST. Nu cunoșteam pe nimeni (ba da, mint, o știam pe D., dar ea era în clasa a VI-a atunci, deci nu eram prea ”bazată”), nu știam unde trebuie să mă duc, îmi era rușine să vorbesc cu noii colegi (țin minte că am descoperit că locul mi-e în E și m-am așezat printre ei, fără a scoate o vorbă) și mi-era și ciudă oarecum că o să am dirig, cred că pe atunci preferam ideea de dirigă. După festivitatea de deschidere a anului școlar, ne-au trimis în clase: noi urma să ne facem intrarea ”glorioasă” la subsol (între ghilimele pentru că m-am speriat un pic, dar numai un pic atunci când am văzut unde ne duceau: ”Oamenii ăștia sunt nebuni? Ăsta-i Lazărul?” ), în sala 79, o pivniță ce s-a dovedit primitoare până la urmă (când am zis ”primitoare” s-ar putea să mă fi referit și la zecile de molii de care nu mai scăpam la un moment dat și care planau nestingherite în timpul orelor). Tot cu o oarecare strângere de inimă, Deea s-a așezat în a treia bancă de lângă ușă, lângă mine. A urmat prezentarea fiecăruia, alt moment dificil pentru mine...ce am zis, nu mai țin minte, dar dirigu' m-a întrerupt și m-oi fi făcut roșie ca racul, probabil că m-am și bâlbâit și a ieșit o varză din care nu s-a înțeles nimic (uneori am darul de a a vorbi o limbă înțeleasă numai de mine, dar sper să mă vindec fără logoped). După ce m-am despărțit de cei 27 de ”elefanți” a trebuit să mă reîntorc la cealaltă realitate și treptat am învățat să practic și noul sport, fuga după autobuz (și nu orice autobuz, unul înghesuit ce pleca înainte de vreme sau nu venea unde trebuia--asta doar în clasa a IX-a, nu că în restul timpului lucrurile s-ar fi schimbat în roz-roz). Cu teribilul program de 7 și 8 ore (da, miercurea aveam 8 ore..și erau alese pe sprânceană) am rămas de țâșpe ori în urma autobuzului (și nu mai aveam altul decât la 18:30), mai ales că nu îndrăzneam să ridic mâna, să întrerup profesorul, să-mi cer scuze și să cer voie să plec. Și nu era doar atât. Credeam că îmi face bine (de fapt, nu era așa) să mă gândesc la domnul Făt-Frumos, pe care îl vedeam din umbră, dar care nu avea nici cal alb și nici nu mă observa. Au trebuit să se scurgă doi ani de liceu să-mi dau seama de lucrul ăsta. Pe urmă, în a XI-a mă împiedicam (de vreo 2-3 ori pe săptămână) de un al ”înalt, frumos, erou adevărat” ( de la Todo citire), ceva mai altfel, dar tocmai de asta de sesizat. Și pe urmă, din a XII-a nu mai știu cum a fost cu Feții-Frumoși, au cam dispărut din ”povestea” mea...Au fost mai multe gânduri despre ce o să fac, ce e mai bine să aleg și ce-mi doresc cu adevărat. Întrebări, frământări, dezamăgiri, lupte continue cu mine și cu inima ce nu voia deloc să-mi răspundă.
...
Azi a început școala, de data asta fără ghiozdanul roșu în spate și fără gândul: ”oare cum o să fie anul ăsta?”. Cu toate astea, nu am putut să nu merg la Lazăr, ”începutul tinereții mele”. Ei bine, am mințit. Sunt o mare mincinoasă. Azi a fost o zi tare emoționantă, parcă ar fi plouat cu sentimente peste mine, adunate în 12 ani de începuturi. Nu știu ce au simțit ei, dar eu aș fi vrut să mai putem fi ”elefanți” împreună. Întotdeauna mi-a plăcut să fiu mică ( bine, nu chiar întotdeauna), dar azi, când eram mare simțeam inima devenind nebună și luând-o la fugă. Nătânga, n-am putut s-o fac să înțeleagă că nu mai are unde să se ascundă.
...
Cât de mult m-am străduit să-mi contenesc lacrimile, numai eu știu. Și au fost lacrimi de bucurie, dar și de tristețe, melancolice. Cum ar fi putut fi altfel? Aici erau E-iștii cu care împărțisem atâtea clipe, toți unu și unu, care mai de care o explozie de amintiri. Și, paradoxal, am vorbit atât de puțin cu ei...pur și simplu nu eram în stare. ”Și cum a fost vara ta?”, ”Mi-a fost dor de tine”, ”Când pleci?”. Printre ei, mai erau și oamenii care ne-au ținut pe jar, ori ne-au făcut să-i iubim pentru pofta lor de viață. Iar m-am simțit mică și, deși ei nu aveau de unde să știe, mi-a tremurat inima de fiecare dată când le-am răspuns unde am intrat. Nu eram printre mediciniști, nici printre ingineri, economiști ori arhitecți. O excepție ce le-a adus o expresie de oarecare dezamăgire unora pe chip. Nu am înțeles de ce, doar ei ne-am sfătuit mereu să facem ceea ce simțim și ceea ce ne place. Domnilor profesori, copilul de acum patru ani încă mai are o valiză în urma lui, nu a golit-o, a îndesat-o cu și mai multe visuri și pe undeva pe acolo ați contribuit la acest lucru.
...
Tuturor celor care mi-au spus că nu pot, o să le demonstrez contrariul!...doar că am nevoie de un pic de timp.
...
Drum bun, Lăzăriști!