dialoguri cu George [III]

...

Vineri. Îl întreb dacă vrea să-i citesc despre Brâncuși și-i povestesc în câteva cuvinte cartea. Nu pare interesat pe moment, dar auzind că marele sculptor a trăit mulți ani în Franța, își amintește că zilele trecute am vorbit despre călătoria mea la Paris și mă întreabă fără nicio altă introducere:

G. [el]: - Ai fost udă, mami? Frig ție?

G. [eu]: - Da, mami. A plouat mult și m-a udat...

G. [el]: - Dececi?

G. [eu]: - Pentru că nu mi-am rezervat cameră la hotel și n-am avut unde să dorm...

G. [el]: - Apun ești uscată?

Luni, la cină. George mănâncă spaghete. Nu cere ajutor. Se descurcă singur și e grăbit. Îi e tare foame. Teo stă cuminte și se joacă pe canapea.
G. [el]: - Este mirat fratele meu...
G. [tati]: - De ce zici asta? Și tu ai fost mirat când erai mic. Acum nu mai ești?
G. [el]: - Poate... Ciucin... Vin imidiat la tine, Toto...

Luni seara, după ce se întoarce cu tati de afară. Se smiorcăie pentru că și-a îmbogățit colecția de julituri din zona genunchilor. De data asta, și-a ras și podul palmelor. Îmi povestește cum s-a dus grămadă [exact cu această exprimare] pe tunelul [holul, adică] hotelului unde o să doarmă verișorul lui.
G. [eu]: - Oh, îmi pare rău, mami...
G. [el]: - Este pare rău? Tare milă mine?

tu, Marta...

...

te cunoști cel mai bine și știi. ai fost Marta dintotdeauna, dar lucrurile s-au accentuat odată cu trecerea anilor. au contribuit la asta documentarele urmărite altădată, vizitele la Ikea, revistele de design pe care le-ai răsfoit și articolele [cu fotografii cu case impecabile] pe care le-ai citit. tu ai însă doi copii mici. nu locuiești într-o revistă. copilul cel mare are abia trei ani și rearanjează apartamentul în fiecare zi, iar tu, Marta, strângi, de zeci de ori, de dimineața devreme până noaptea târziu, jucării, perne, pături, haine, mașinuțe, oale, carioci, cărți etc. îți place să fie ordine, pentru că ordinea te odihnește. dar uiți că nu locuiești într-o revistă. uiți că praful se așterne imediat pe toate suprafețele, că geamurile ușilor sunt pictate cu nenumărate urme de degețele, uiți că un copil e doar un copil și are nevoie să se joace și să exploreze. uiți pentru că poate ai uitat că ai fost și tu mică. uneori ești atât de prinsă cu dereticatul, încât uiți să-ți asculți sufletul și până și copilul te cheamă: „stai locului, mami! stai locului...!” mai lasă loc și liniștii, Marta... tu te cunoști cel mai bine și știi. mă cunosc cel mai bine și știu. eu, Marta...

recomandare de carte: „Întâmplări mărunte cu pictori mari”

O carte.

Trei pictori [Monet, Van Gogh și Kandinski].

Patru personaje [fetița Blanche, scrisoarea Epistela și pensulele Țvet și Zvuk].

 

Monet picta în tăcere, cât de repede putea. Acum avea destule pânze, dar timpul parcă tot prea repede trecea. Nu reușea să termine niciun tablou, că lumina soarelui era alta, culorile se schimbau, umbrele se mișcau.

- Nu mai pot! Nu mai vreau! Nu reușesc să prind lumina! Îmi vine să le arunc pe toate și gata!

„Nu înțeleg de ce oamenii mari sunt mereu grăbiți”, se gândi Blanche. „Și, în plus, de ce oare e așa de important să prindă lumina aia? Oare cum prinzi lumina? Cu o undiță? Cu o plasă de fluturi?”

„Când în sufletul tău e furtună, e bine să râzi cu o persoană pe care o iubești! Râsul e ca un soare care alungă norii furtunii!” își aminti Blanche că îi spusese mama. 

Furnicile vâsleau de zor, iar eu le țineam umbră; măcar așa să le ajut și eu, dacă să vâslesc nu pot. 

- Cum reușiți voi, furnicilor, să faceți atâtea lucruri și să și cântați?

  - Păi e simplu, mi-au spus ele, iubim ceea ce facem!

Am căzut pe gânduri și mi-am adus aminte de ceea ce l-am auzit odată pe Vincent spunând:

Iubește multe lucruri, căci în iubire stă puterea; și oricine iubește mult, creează mult și împlinește multe. Căci orice lucru făcut cu dragoste e trainic.

Concertul reîncepu. Harpa cânta grațios, gândindu-se că muzica ei se va transforma în linii curbe. Cornul francez era convins că el va da culoarea roșie în tablou. Viorile vorbiseră deja cu Țvet și Zvuk și le rugaseră să le picteze muzica numai și numai cu galben. Atunci când o auzeau pe tubă cântând gros, Țvet și Zvuk trasau linii drepte, negre, ca niște drumuri numai bune de urmat cu pas hotărât.

...

Descoperirea frumosului m-a entuziasmat dintotdeauna, iar acum mă bucur că, prin intermediul copiilor noștri, mi se dă șansa de a-mi reaminti atât de multe lucruri pe care le-am uitat sau de a le descoperi dintr-o cu totul altă perspectivă. 

Am radiat de bucurie când am găsit [întâmplător, în luna lui Prier] cartea „Întâmplări mărunte cu pictori mari” și abia am așteptat s-o țin în mână și s-o citesc. Ce pot scrie despre ea în câteva cuvinte? E minunată! Minunat scrisă de Monica Bătrânu și minunabil ilustrată de Roxana Iacoban, dovada că și la noi apar cărți originale, cărți cu povești amuzante și totodată cu tâlc, din care copiii pot desprinde multe învățăminte, făcând cunoștință totodată cu operele unor mari artiști. Și mai pe scurt? Chapeau! O recomand cu dragă inimă, e o încântare de la un capăt la celălalt!

Tâlvanei

...

You won't miss the next fairy tale, it's a promise!

You know that we love you!

Yes, you do!

Teo, micul nostru koala

...

                  Dragă Și Mai Micule Dar,

    

           Pentru că în ultima vreme te agăți și te culcușești în brațele care te țin mai abitir decât înainte, te-am botezat koala. Ești atât, atât de drăgălaș când nu mai vrei să-mi dai drumul și mă privești cu ochișorii tăi nemărginit de blânzi.        

         Pentru că ți s-au făcut multe cruste de lapte și începuse să-ți cadă părul foarte mult [toate scutecele de finet erau mereu pline, iar tati te-a găsit într-o zi cu un mic smoc între degețele], am hotărât să te tundem. Oh, ce dor îmi e acum de tine brunet...! Știu, va crește la loc; important e că doar așa am putut scăpa de-o grijă.

          Ce-ai mai învățat? Ei bine, destule. Te rostogolești la fel cum făcea și domnișorul Rostogol pe când avea patru luni [ce bine că am scris și atunci!], râzi - uneori în hohote, alungându-mi toate oboselile, ești atent la George când își etalează construcțiile pe covorul din sufragerie [mai-mai să-mi sari din brațe, așa pedalezi de entuziasm] și asculți atent când vă citesc ceva amândurora sau doar ție, dacă el doarme [aspect care mă uimește, recunosc]. Îți place mult la plimbare și urmărești, din coșul căruciorului, cu mult interes mișcarea frunzelor.

         Gângurești când ești liniștit [iar fratele tău mai mare vine și-mi spune: „Mami, Toto a zis gââââ!”] și, în general, ești tare cuminte [zâmbești și râzi cu oricine îți vorbește]. Doar familia Didi te necăjește pentru că niciun locatar nu a răzbit încă la lumină; folosești toate jucăriile pe care le primești pe post de calmante ale durerilor de gingii, deși uneori doar Laalaa reușește să te liniștească. Alte două aspecte sensibile sunt dormitul iepurește [tresari sau te trezești chiar și numai auzind scârțâitul parchetului] și faptul că te sperii foarte ușor [de foarte multe ori pe zi, mai ales că George, în entuziasmul lui, sare de multe ori pe tine: „Toootooo! Toootooo!”]. Vor trece și ele pe măsură ce vei mai crește...

             Puiule drag, ne aduci zilnic atâtea bucurii! „Afară-i război, și-n casă-i bucurie!” - așa a zis tati zilele trecute, referindu-se la voi doi, minunile noastre de la Doamne-Doamne... Suntem recunoscători. Prea puțin spus...

             veghind, mami

dialoguri cu George [II]

...

[Suntem la masă.]

G. [eu]: - Hai, George, ia și-un pic de brânză!

G. [el]: - Pace mie nu bâța!

G. [eu]: - Hai, te rog... E foarte bună. Ne-a trimis-o bunica.

G. [el]: - Are vanine?

[În contextul în care eu nu mai am voie să mănânc vanilie, iar George îmi amintește de asta mereu. Și când e nevoie, și când nu e nevoie.]

[Explicații, după multe dececiuri...]

G. [el]: - Polo, mami?

G. [eu]: - E înnorat, mami. Poate că o să plouă... Poate nu...

G. [el]: - Poate...? Dececi? Așa a zis Doamne-Doamne?

[Ieșim din casă, pentru plimbarea de seară. După ce încui ușa, observ că una dintre florile noastre de pe hol are un boboc alb. Sunt bucuroasă, înflorește pentru prima oară de când a ajuns la noi, în urmă cu un an și jumătate.]
G. [eu]: - Draga de ea! Uite, dă să înflorească!
G. [el]: - Draga de ea? Buroasă, mami?
G. [eu]: - Da, mami, sunt bucuroasă. O să facă flori...
G. [el]: - Face mere?

George și dececi-ul

...

                    Dragă Micule Dar,

 

          Crești și înveți din ce în ce mai multe despre lumea care te înconjoară. Ești bucuros că acum poți lega idei [dând și alternative cuvintelor pe care nu le înțelegem pentru că încă sună pocit] și te faci mult mai ușor înțeles. Curiozitatea e una dintre caracteristicile principale ale acestei perioade și „dececi-ul” e refrenul pe care eu și tati îl auzim de zeci de ori pe zi [întrebi de ce? până când ajungem la rădăcina răspunsului și trebuie să-ți explicăm că e momentul să te oprești]. Pe de altă parte, o problemă cu care ne confruntăm e faptul că uneori ți-e greu să asculți, să te oprești când te rugăm să faci asta, să-ți pui stavilă. Vrei să fie cum zici tu, cum vrei tu, când vrei tu etc., ceea ce e imposibil. Când ești taxat te revolți [strașnic!], dar numai așa vei învăța [cu timpul, desigur] să faci distincția între ce se poate și ce nu, între bine și rău.

          Mă impresionează și mă uimește [din ce în ce mai mult] relația dintre tine și Teo, faptul că deși îl drăgălești până îl faci să țipe sau să plângă, el te percepe ca pe un omuleț special din preajma lui [și mic, și mare - cum zici tu] și mereu caută să vadă ce faci, zâmbindu-ți a complicitate.

     Te bucuri mult când te poți desfășura în natură [ce mult ți-a plăcut în Parcul Botanic!] și, consumându-ți energia, debordezi de bună-dispoziție. Ce mare dar o îmbrățișare joioasă de-a ta!

           Urarea de acum? La cât mai multe descoperiri împreună!

           

Cu drag,

alături mereu,

mami

     

o lună mai altfel

Cele două cărți minunate din imagine: aici și aici

...

Florar a fost o lună mai deosebită, din mai multe privințe. A fost mai plină, mai verde, mai îmbucurătoare, mai trezvitoare. Totodată, s-a născut în mine [mai abitir decât alte dăți] dorința de autodidacticism, pentru a descoperi [sau a redescoperi] lucruri frumoase, împărtășindu-le băieților și crescând odată cu ei. Dacă George tot zice că face lecții [după modelul lui Ștrămpănel], măcar să se pregătească doamna pentru a-i putea răspunde cum se cuvine la toate întrebările dececi și pentru a-i stârni curiozitatea și imaginația. Îți mulțumesc, dragă Dar, că mă susții și ai încredere în mine! O să mai dureze un pic până mă organizez, dar e important că am început...

recomandare de carte: „Distanța dintre mine și cireș”

...

„Toți copiii se tem de întuneric.

Întunericul este o cameră fără uși și fără ferestre, cu monștri care te prind și te mănâncă în tăcere. 

Însă mie nu mi-e frică de întuneric: întunericul îl am înăuntru.”

Înăuntru, adică în ochi. Așa începe povestea Mafaldei, fetița de aproape zece ani suferind de boala Stargardt, o afecțiune genetică rară care duce la orbire. „Mi-a spus că, la unii, luminița se stinge când sunt bătrâni, la alții mai devreme. La mine se va stinge, de tot-de tot, cât sunt încă mică. Voi rămâne pe întuneric, mi-a spus. Dar acum nu vreau să mă gândesc la asta, acum vreau doar să visez pădurile și săgețile lui Robin Hood.”

„Mama și tata se cocoșează pe scaune așa cum se dezumflă niște baloane găurite. Eu, în schimb, mă apropii de birou și-o întreb pe doctorița Olga:

- Șase luni înainte de ce?

Ea mă privește prin ochelarii cu lentile subțiri:

- Înainte ca tu să nu mai vezi, Mafalda.

- Atunci chiar o să rămân în întuneric?

Ea tace puțin. Apoi spune doar:

- Îmi pare rău.

Mi se aburesc ochelarii.

Anumite vești ar trebui date mereu când ai un motan de îmbrățișat prin preajmă.”

CastAna m-a întrebat zilele trecute cum îmi aleg cărțile pe care să le citesc și, gândindu-mă un pic, mi-am dat seama că, de fapt, ele mă aleg pe mine și parcă întâlnirea asta a noastră nu e nici ea deloc întâmplătoare... Din biblioteca Tâlvanei am luat luna trecută Păpădiile lui Kawabata, despre tânăra Ineko care suferea de cecitate față de corpul uman. Apoi, după povestea lui Guillermo am citit-o pe cea a Mafaldei [mulțumesc mult, dragă Ani, pentru dar], regăsind în ea aceeași naivitate tipic copilărească, dar și aceeași maturitate a copilului care știe adevărul mai mult decât cred sau conștientizează adulții din jurul lui.

„Ca să citesc chiar și scrisul foarte, foarte mare trebuie să mă apropii foarte, foarte, foarte mult de foaie, ca oamenii bătrâni de la supermarket care nu reușesc să citească termenul de expirare de pe pungile de salată. Numai că eu nu sunt bătrână. Tata mi-a cumpărat o lupă. Zice c-o pot folosi precum Șerlocholms, detectivul pe care-l întâlnim mereu în cărțile lui și în filme. Dar eu nu vreau în ruptul capului s-o folosesc în fața altora.”

Este așadar despre copilul-matur care înfruntă viața fără ascunzișuri, găsind soluții atipice [care par imposibile, dar care vindecă și dau nădejde] la probleme în fața cărora adulții capitulează. O numărătoare descrescătoare înspre găsirea luminii... 

O recomand cu dragă inimă!