...
„Toți copiii se tem de întuneric.
Întunericul este o cameră fără uși și fără ferestre, cu monștri care te prind și te mănâncă în tăcere.
Însă mie nu mi-e frică de întuneric: întunericul îl am înăuntru.”
Înăuntru, adică în ochi. Așa începe povestea Mafaldei, fetița de aproape zece ani suferind de boala Stargardt, o afecțiune genetică rară care duce la orbire. „Mi-a spus că, la unii, luminița se stinge când sunt bătrâni, la alții mai devreme. La mine se va stinge, de tot-de tot, cât sunt încă mică. Voi rămâne pe întuneric, mi-a spus. Dar acum nu vreau să mă gândesc la asta, acum vreau doar să visez pădurile și săgețile lui Robin Hood.”
„Mama și tata se cocoșează pe scaune așa cum se dezumflă niște baloane găurite. Eu, în schimb, mă apropii de birou și-o întreb pe doctorița Olga:
- Șase luni înainte de ce?
Ea mă privește prin ochelarii cu lentile subțiri:
- Înainte ca tu să nu mai vezi, Mafalda.
- Atunci chiar o să rămân în întuneric?
Ea tace puțin. Apoi spune doar:
- Îmi pare rău.
Mi se aburesc ochelarii.
Anumite vești ar trebui date mereu când ai un motan de îmbrățișat prin preajmă.”
CastAna m-a întrebat zilele trecute cum îmi aleg cărțile pe care să le citesc și, gândindu-mă un pic, mi-am dat seama că, de fapt, ele mă aleg pe mine și parcă întâlnirea asta a noastră nu e nici ea deloc întâmplătoare... Din biblioteca Tâlvanei am luat luna trecută Păpădiile lui Kawabata, despre tânăra Ineko care suferea de cecitate față de corpul uman. Apoi, după povestea lui Guillermo am citit-o pe cea a Mafaldei [mulțumesc mult, dragă Ani, pentru dar], regăsind în ea aceeași naivitate tipic copilărească, dar și aceeași maturitate a copilului care știe adevărul mai mult decât cred sau conștientizează adulții din jurul lui.
„Ca să citesc chiar și scrisul foarte, foarte mare trebuie să mă apropii foarte, foarte, foarte mult de foaie, ca oamenii bătrâni de la supermarket care nu reușesc să citească termenul de expirare de pe pungile de salată. Numai că eu nu sunt bătrână. Tata mi-a cumpărat o lupă. Zice c-o pot folosi precum Șerlocholms, detectivul pe care-l întâlnim mereu în cărțile lui și în filme. Dar eu nu vreau în ruptul capului s-o folosesc în fața altora.”
Este așadar despre copilul-matur care înfruntă viața fără ascunzișuri, găsind soluții atipice [care par imposibile, dar care vindecă și dau nădejde] la probleme în fața cărora adulții capitulează. O numărătoare descrescătoare înspre găsirea luminii...
O recomand cu dragă inimă!