...
Se pare că nu m-am vindecat nici acum de frica pe care o aveam în copilărie, deși nu m-a mai mușcat un câine de nu mai țin minte când... Atunci alergam și țipam, țipam cât mă ținea gura și alergam cât mă țineau picioarele. Într-un final însă mă alegeam cu dureroasa însemnare... Acum țip altfel. Și nici câinii nu mai sunt la fel, deși am impresia că vor cu tot dinadinsul să-și înfigă colții cei ascuțiți până în ungherele cele mai tainice ale inimii. Acum alerg altfel. Alerg mai abitir pentru că alerg în urma cuiva. El îmi amintește să nu mai țip și să nu mă mai tulbur. Să-mi păzesc inima, să-mi văd de suflet. Să nu mai bag în seamă lătrăturile. Latre câinii cât or vrea, de la noi Lumina nimeni n-o va lua!