...
De ani de zile e la fel și nu mi-am putut explica niciodată prea bine de ce. Amân să-mi tai unghiile și mereu ajung în ziua în care mi se par atât de mari încât nu mă mai pot uita la ele. Și atunci e, în marea majoritate a cazurilor, o zi în care nu știu ce să fac mai întâi, iar tăiatul unghiilor rămâne la urmă. Adică ajung să le acord acele zece minute săptămânale abia după miezul nopții sau chiar mai târziu. Așa se face că, acompaniată de vocea de tenor a lui Artidor [frigiderul nostru], constat cu uimire că a mai trecut o săptămână... Atât de repede...