macro în micro

...

Întreaga frumusețe a lumii ar putea încăpea primăvara într-o creangă înflorită de măr...

„Ciciana mia”

despre tăiatul unghiilor și trecerea timpului

...

De ani de zile e la fel și nu mi-am putut explica niciodată prea bine de ce. Amân să-mi tai unghiile și mereu ajung în ziua în care mi se par atât de mari încât nu mă mai pot uita la ele. Și atunci e, în marea majoritate a cazurilor, o zi în care nu știu ce să fac mai întâi, iar tăiatul unghiilor rămâne la urmă. Adică ajung să le acord acele zece minute săptămânale abia după miezul nopții sau chiar mai târziu. Așa se face că, acompaniată de vocea de tenor a lui Artidor [frigiderul nostru], constat cu uimire că a mai trecut o săptămână... Atât de repede...

„Înviat-au Hristos și biruiește viața!”

Hristos au înviat!

[într-un singur loc am auzit urarea Învierii în forma aceasta, în locul care acum ne este cel mai apropiat Acasă]

lătratul câinilor, inima și paza Luminii

...

Se pare că nu m-am vindecat nici acum de frica pe care o aveam în copilărie, deși nu m-a mai mușcat un câine de nu mai țin minte când... Atunci alergam și țipam, țipam cât mă ținea gura și alergam cât mă țineau picioarele. Într-un final însă mă alegeam cu dureroasa însemnare... Acum țip altfel. Și nici câinii nu mai sunt la fel, deși am impresia că vor cu tot dinadinsul să-și înfigă colții cei ascuțiți până în ungherele cele mai tainice ale inimii. Acum alerg altfel. Alerg mai abitir pentru că alerg în urma cuiva. El îmi amintește să nu mai țip și să nu mă mai tulbur. Să-mi păzesc inima, să-mi văd de suflet. Să nu mai bag în seamă lătrăturile. Latre câinii cât or vrea, de la noi Lumina nimeni n-o va lua!

„Pupuș” sau Teodor cel drag

...

               Dragă Și Mai Micule Dar,

            Astăzi ai împlinit două luni de viață. [Ce mult îmi pare c-a trecut de atunci... O lume-ntreagă s-a schimbat între timp...] Cu fiecare zi care trece ești tot mai mare și mai drag. Mai jucăuș, sau mai „pupuș” [adică păpușă], cum zice George. Când te vedem râzând [vezi îngeri? nouă nu ni se mai arată] ni se umplu inimile de bucurie. Iar dacă te gâdilăm sau îți facem tit-tit-bum-bum pe năsuc, ești nemăsurat de dulce.
        Cel mai important eveniment care s-a petrecut între timp a fost botezul tău. O taină de o simplitate și de o frumusețe aparte, deși am fost constrânși [din cauza pandemiei și a măsurilor impuse de starea de urgență] să ne limităm la a fi doar opt persoane prezente... Bunicii și unchii tăi au avut inimile frânte neputând participa, dar ți-au fost și ne-au fost alături cu gândul. Cât de recunoscători Îi suntem lui Doamne-Doamne că, în ciuda tuturor piedicilor interpuse, ai primit Sfântul Botez. Și cât de uimiți am fost amintindu-ne de dilema alegerii numelui [eu și tati voiam să fii Teodor, George voia să fii Ioan], ca acum să ai un naș Ioan... Trebuie că toate sunt rânduite mai presus de noi! Întotdeauna!
            Crești repede, acest lucru ne-a devenit o certitudine. Crești văzând cu ochii. Deja trebuie să mut hăinuțele dintr-un dulap în celălalt. Laalaa este din belșug, iar bubițele au mai trecut, devenind mai puțin îngrijorătoare. [Cel puțin acum știm de intoleranțele mele și voi încerca să evit alimentele problematice. Cu vanilia o mai fi cum o fi, mai greu cu albușul...]
             Te iubim muuult cu toții. „Ce bine că ești!” - cum zice cântecul...
                                                                   

cu nespus drag,

mami

cel mai frumos salut al acestei perioade

...

Așteptam la rând [necrispați, chiar bucurându-ne de soare] să luăm apă [fântâna din Nucalia e cea mai binecuvântată în această perioadă], când am văzut-o traversând strada și ni s-au înseninat amândurora pe dată chipurile. E unul dintre acei bătrâni pâinea-lui-Dumnezeu, cum rămân din ce în ce mai puțini în zilele noastre... A trecut pe lângă noi, ne-a sărutat emoționată [dar cu vădită grabă], apoi, privind în urma dumneaei, s-a întors și mi-a șoptit prelung, cu lacrimi în ochi: „Mă bucur să te văd...” Ne întâlneam prima oară de când s-a născut Teodor și-mi era atât de dor să mă îmbrățișeze și să ne spună că ne iubește din tot sufletul...

o carte mustind de viață: „Cancerul, dragostea mea”

...

Atunci când cârtești, te trage Dumnezeu de mânecă și-ți arată că alții au [sau au avut] o cruce mult mai grea decât a ta și o duc [sau au dus-o] cu demnitate. Trebuie că m-am cam plâns [lui Dar, altcuiva n-am cui] că mă simt depășită nemaiîncadrându-mă cu treburile casei așa cum eram obișnuită în urmă cu câteva luni de a ajuns în mâinile mele cartea „Cancerul, dragostea mea”. Și nu doar c-a ajuns, ci și c-am citit-o în trei zile [alăptând, altcândva n-aș fi avut când]. Și nu doar c-am citit-o, ci și c-am râs [de împiedicări și tot felul de situații comice] și-apoi am plâns [și-am tot plâns] descoperind uimitoarea poveste a Mioarei Grigore, mama a cinci copii [născuți după vârsta de 35 de ani] care află că are cancer de sân [asta după ce timp de șapte ani alăptase continuu, cu încăpățânare, conștientă că acel lapte e aur pentru prunc], începând astfel o luptă acerbă pentru viață. Frapant lucru că niciodată nu avea puterea să se roage pentru vindecare, cerându-I lui Dumnezeu s-o mai lase printre copii ca să aibă cine să le mai facă o ciorbă [povestește că atunci când se simțea foarte rău îi lua patru ore să toace legumele și s-o termine], s-o mai vadă pe mama lor și să-i mai primească îmbrățișarea [cât de înduioșătoare erau acele momente în care dormeau toți șapte în același pat, îmbrățișați]. Nu de puține ori am avut impresia că citesc ficțiune parcurgând paginile cărții și mă întrebam cum de a putut îndura atâtea. Și totuși, povestea e reală. Îmi amintesc de interviul apărut în urmă cu câțiva ani în Familia Ortodoxă, dar nu știu de ce nu am avut până acum tragere de inimă spre carte. Și poate nici n-aș fi înțeles-o la fel nefiind mamă. [De aceea e bine să aștepți timpul potrivit pentru fiecare carte, ca ea să-ți poată grăi și să-ți fie de folos în perioada pe care o traversezi la rândul tău.] Nu mai pomenesc de povestirea de început despre căderea ei din copilărie, atât de asemănătoare cu a mea... Acea cădere reprezentând miracolul unei a doua vieți, eveniment care îmi reamintește de fiecare dată că în mod sigur mai am ceva de îndeplinit dacă încă trăiesc...

Cartea aceasta nu se citește, se trăiește. E dureros de reală, scrisă într-un stil care te cucerește de la prima pagină și mustește de tot ce înseamnă căutare, iubire, suferință. O recomand mamelor, dar nu numai... O recomand tuturor celor care luptă sau caută motive să lupte pentru viața lor.

înger de Florii

...

Unele gesturi ale oamenilor îți rămân întipărite în minte întreaga viață. Era în urmă cu cinci ani, pe când abia așteptam revederile cu Dar și lucram la chiubicăl. Mâhnită în suflet că mi se nimerise tura chiar de Florii, răspundeam la telefon cu o voce care căuta să nu-mi trădeze amărăciunea, deși ea era acolo. Ce bucurie mi-a umplut întreaga ființă când una dintre colege a venit la lucru și, cu naturalețe, mi-a așezat pe birou două-trei fire de salcie... Știa că, începând tura de dimineață, n-aș fi avut cum să merg să iau și se gândise la mine. Pe atunci nu bănuiam că ea va rămâne singurul om de acolo cu care voi păstra legătura peste ani. Din când în când, îmi trimite semințe de frumusețe - ca această icoană minunabilă [postată de Museikon Alba Iulia], care mi-a amintit astăzi de gestul ei de atunci... Mulțumesc, dragă Cristina!

George la 3 ani

...

                       Dragă Micule Dar,

                Laaa muuulți aaaaani! Ce mult timp pare să fi trecut de când ai venit pe lume! Atât de mult încât acum am impresia că ai fost dintotdeauna alături de noi... Te privesc și nu-mi vine a crede... Până și chipul tău parcă spune că te-ai maturizat [o fi, în parte, și de la faptul că ești netuns?], că te schimbi și încerci să înțelegi tot ceea ce te înconjoară.
           Cum ești acum, în perioada asta pandemică, pe care ai numit-o în mod original „vicii”? [Pentru tine „vicii” e virusul, dar poate că bine zici și-ar trebui să ne gândim și la renunțarea la anumite vicii pe care le avem pentru ca să învățăm ceva din toată această poveste.] Ești plin de energie, pe care ți-o consumi alergând, sărind, ascunzându-te, jucându-te în curtea blocului [mică-mică, dar foarte apreciată în această primăvară]. Vorbești mai mult ca înainte și ni se pare mereu amuzantă topica ta și faptul că, vorbind despre tine conjugi verbele la persoana a doua. Ești în continuare înconjurat de cărți, încă bei „vate” dimineața și seara [doar din cana cu poza cu tati] și-l iubești cum știi, cum poți și cum reușești în funcție de context [și de gradul de oboseală] pe „Toto men” [adică pe Teodor al tău]. Zile la rând l-ai așteptat [și era subiectul principal de discuție la telefon] pe Hama-Puci, cățelușul de pluș care latră și are lesă, cadou trimis anticipat de bunici. Atât de bucuros ai fost în ziua în care a ajuns, încât l-ai strâns atât de tare în brațe de i s-a rupt unul dintre piciorușele din față și-a ajuns să fie cățelușul șchiop. Tati l-a operat [avându-te ca asistent, desigur] de vreo trei ori până acum, dar se pare că e nevoie de o intervenție mai specială ca să reziste.
               Ai fost taaare bucuros astăzi de tortul tău, deși ai plâns [nu e copil să nu plângă de ziua lui?] din cauza vântului și voiai să ne întoarcem în casă înainte de a-ți cânta La mulți ani! și a sufla în lumânări. Bine că până la urmă te-ai liniștit și ți-ai intrat în rolul de sărbătorit!
               Dragul nostru Mic Dar, de acum nu mai ești așa mic. Ești mic, dar totodată mare! Te iubim taaaare!

Cu nespus drag, 

mami

tortul lui George

...

Când ești mic, îți aștepți ziua de naștere cu multă bucurie. Ești nerăbdător să sufli în lumânări și te întrebi ce cadouri vei primi de această dată. George se gândește la tortul lui încă de la începutul anului și de vreo câteva săptămâni a hotărât că vrea să fie de „ciocio”. Prin urmare, astăzi fiind ajunul aniversării lui, am copt acest chec, decorându-l [activitate cu efect terapeutic] apoi să capete un aspect mai jucăuș. N-aș fi avut însă timp de ornamente dacă el și Teo nu și-ar fi sincronizat somnul de după-amiază, așa că le sunt recunoscătoare. Mâine mâncăm flori de marțipan...

vieți întrepătrunse

...

E-o dimineață însorită, dar eu sunt atât de obosită, încât abia-mi pot ține ochii deschiși. Și totuși, vlăguită de putere, primesc putere de nu-știu-unde [bineînțeles că știu de unde!] să încep o nouă zi, să fiu lângă ei, să mă bucur văzându-i crescând pe amândoi. Sunt mai frumoși împreună, a avut dreptate Tâlvana. Mă impresionează modul în care se conturează, zi după zi, relația dintre ei: George e drăgăstos [e drept, uneori aproape sufocant] și grijuliu [mereu are grijă să fugă la Toto și să-l roage să nu mai plângă: „Tooo-tooo, mami vii imidiat!”], iar Teodor e foarte liniștit [când nu e flămând] și foarte atent. Și din când în când ne dăruiește câte-un zâmbet serafic, care ne umple de seninătate și de lumină... Îngerii casei noastre? Da, îngerii casei noastre... Deschid ochii, îi privesc și uit cât de puțin am dormit. 

minunatele cărți ale editurii Frontiera

Editura Frontiera

        A trecut un an de când am început să cumpărăm cărți pentru copii. Am luat de atunci constant destul de la multe, de la diferite edituri, poveștile ilustrate devenindu-ne consubstanțiale și prilejuindu-ne momente neprețuite împreună cu Micul Dar. Printre preferatele noastre [pentru că toate sunt speciale și tare bine alese] se numără publicațiile editurii Frontiera. Nu exagerez spunând că le-am parcurs și studiat pe fiecare dintre ele de zeci de ori, de nu e de mirare că George a ajuns să le știe pe de rost. Abia aștept ziua lui, când îi vom dărui cele șase cotoare comandate și primite săptămâna aceasta [pe care, desigur, eu le-am citit deja]. În această perioadă pandemică și editurile au nevoie de sprijinul cititorilor, iar toate titlurile Frontierei sunt reduse până la Paști. Ce alt dar mai frumos și mai de folos pentru un copil decât o carte?

 Le recomand cu dragă inimă, sunt toate minunate!

perspectivă

...

Dacă n-ar fi verticala vieții, am înnebuni citind și auzind ce se întâmplă în jurul nostru. Dacă n-ar fi oameni senini [lucizi și de o inteligență care transcende aparențele] care să ne vorbească despre această verticală, ne-am complace în orizontalitate. [Or, noi am fost creați pentru Cer!] E ca și cum ne-am afla în toiul unei furtuni [deși am fost avertizați că abia suflă vântul, până la furtună mai e], dar nu singuri. Nu fără umbrelă, căci mereu primim [de putem primi, de nu suntem prea împietriți] câte-un om-înger care să ne ridice privirile spre Cer. Abia în întâlnirea celor două planuri totul capătă sens, acolo e Crucea...