...
ieri, în timp ce mă pregăteam să lipesc timbrul pe scrisoarea pentru Sonja, un domn de la cealaltă parte a mesei, pe care-l remarcasem datorită privirii lui pierdute, mi-a întins o coală îndoită și un pix și m-a rugat să scriu un mesaj „către pușcărie”. privea în gol, dar era neajutorat, așa că i-am scris doleanța pentru penitenciar. asta în ciuda faptului că cele dictate nu prea aveau noimă... să vină să-l ia, să vină să-l ia, să vină să-l ia...nu-i dă, nu-i dă, nu-i dă...repeta totul de câteva ori, ca un refren. omul cerea să vină cineva de la pușcărie să-l ia pe un anume Petrică ce locuiește la numărul 23. mi-a spus numele lui, apoi [ asta m-a uimit ] mi-a cerut să trec și data în josul jumătății de coală. a luat-o și a fugit cu ea și cu plicul ce-l strângea-n mâini la ghișeu... cine știe unde o trimitea și ce suferință îl rodea cu adevărat înlăuntrul sufletului... se uita în gol și repeta totul de câteva ori, ca un refren.
azi am terminat povestea despre viața lui Van Gogh. [ din varii motive am făcut o pauză destul de lungă de citit ] acum am înțeles mai bine de unde nebunia din ultima perioadă a vieții lui, precum și de ce aceasta l-a chinuit într-atât încât în cele din urmă și-a pus capăt zilelor...
„Să zicem că-mi revin puterea și echilibrul mintal și că mă cuprinde din nou pofta să pictez. Cum pot să mai primesc bani de la Theo când el are nevoie de ei pentru Jo și pentru copil? El nu mai trebuie să-și cheltuiască banii cu mine. Îi trebuie ca să-și trimită familia la țară, să se însănătoșească și să se întremeze. Zece ani în șir m-a ținut în spate. Nu e destul? Nu e timpul, oare, să dispar și să-i las loc micului Vincent? Eu am spus ce-aveam de spus, acum e rândul lui.
La rădăcina tuturor frământărilor stăruia însă teama copleșitoare: unde-l va duce oare, până la urmă, blestemata lui de boală, epilepsia? Acum era întreg la minte, lucid; putea să facă ce voia cu viața lui. Dar dacă viitoarea criză îl va transforma într-un nebun maniac? Dacă mintea lui va ceda sub încordarea atacului și ceea ce va mai rămâne din el, după criză, nu va mai fi altceva decât un cretin nenorocitt cu spume la gură, fără putință de vindecare? Ce ar putea să mai facă atunci bietul Theo? Să-l închidă într-un ospiciu pentru cei iremediabil pierduți?”
[ Irving Stone, Bucuria vieții, pag. 560 ]