...
Ne-am întors Acasă la Oază pentru două jumătăți de zi. Au trecut aproape două luni din tabăra de vară, și simțeam cum dorul din suflet se dospise numai bine pentru a fi vindecat. Ploaia și frigul care ne învăluiseră câteva zile jos, s-au risipit acolo în doi timpi și trei respirații, la fel cum haina veche a fost dată deoparte odată cu decojirea cepelor... Bunicul cel blând n-a fost acasă ieri pentru a ne dărui porția de „mustrare”, doar la plecare ne-a expediat zâmbind și spunându-ne că se bucură să ne știe și să ne vadă fericiți. Lacul, cu-al lui clipocit licuriciu, ne-a ascultat povestea gândului de mai multă grijă, asta în timp ce geaca albastră și călduroasă a lui Dar s-a lărgit cu vreo două mărimi... Pe seară am revenit să-l ajut pe lupul tânăr de la bucătărie: oale care se voiau spălate, varză tocată, gogoși care așteptau să fie glazurate cu zahăr pudră. Credeam că o să plec acasă cu toate neliniștile adunate [mai mult sau mai puțin justificate ], apoi, după ce-mi luasem deja pijamalele, am fost chemată la „doctor”. „Jertfa e bucurie!”, asta mi s-a spus și asta am simțit din blândețea glasului Părintelui, precum și din răbdarea cu care mi-a dăruit sfaturi bine cumpănite la acea oră târziu de târzie. Azi am primit Viață pentru a fi mai puternici în încercările care ne așteaptă, vrând-nevrând, căci crucea înseamnă asumare... Dacă n-ar fi fost bruma de tristețe din cauza gândului că uneori nu știu să-i accept pe cei cu care nu sunt pe aceeași lungime de undă, aș fi fost întru totul liniștită. A fost și asta o altă lecție la care să iau aminte!