ștampile pe ziduri timișorene

...

dacă nu obloane verzi, aici am găsit o altă alternativă. fiecare oraș are frumusețea și farmecul lui, fie că e la munte ori la câmpie. cu atât mai mult cu cât abia începi să-l descoperi...

poveste revizuitoare

...

de-abia acum încep să pricep ce înseamnă să faci ceva care ți-e drag cu adevărat. să fii într-un loc unde să descoperi constant alte și alte lucruri... am ajuns într-o echipă de oameni care, mai presus de a fi veritabili băutori de ceai [cel puțin la noi, fiecare are o colecție de sortimente în birou] și cafea, sunt zâmbitori și meticuloși până-n măduva oaselor [„munca de revizor e muncă de chinez bătrân”] în ceea ce au de realizat. n-am știut niciodată prea bine cu ce se mănâncă traducerile, dar prin șansa care mi s-a dat voi avea multe-multe de învățat. tot ce-mi rămâne de făcut e să fiu cuminte și să prind rădăcini... în rest, inima e foarte bine tratată - doctorul o auscultă zi de zi...

prima mea zi Swiss Solutiană

...

aprofundatul are legătură și cu revizuitul. azi a fost prima zi oficială pe „planeta” Swiss. am simțit că mă aflu înspre acasă și în ceea ce privește modul în care-mi voi câștiga pâinea cea de toate zilele... mediul de acolo, oamenii și atitudinea lor, mi-au dat avânt...

poveste cu butoni

...

din fiecare călătorie împreună avem de învățat despre celălalt. ieri dimineață, ajunși în orașul natal al lui Dar, ne-am dat seama că luasem cămașa cea albă, dar butonii rămăseseră cuminți în cutiuța lor de pe strada Stelelor. soluția a fost să purcedem repejor în căutarea unei perechi de rezervă. nu știu cum reușește mereu, dar lângă el nimic nu e o problemă: am găsit o doamnă vânzătoare tare amabilă care s-a oferit să ne ajute într-un mod mai atipic. așa se face că uitarea celor doi pseudonasturi ne-a făcut să ieșim din acel magazin cu zâmbetul pe buze. ulterior am aflat cum cu ceva timp în urmă, a doua pereche [cumpărată de Dar pentru că și altădată uitase prima pereche acasă] de butoni îl salvase pe matematicianul microsoftist... avem de învățat unul despre celălalt și datorită prietenilor noștri. mi se pare minunat cum prietenii tăi sunt acum și prietenii mei, și viceversa. mai mult decât poveste despre butoni, aceasta era poveste despre Tudor și ceilalți diamantini cunoscuți ieri și azi. a început clasa lui „aprofundăm”...

„-Poți să numeri o veșnicie?”

...

se uitase la ceas cu câteva minute în urmă. văzuse că e aproape de miezul nopții. s-a ridicat pe vârfuri, apoi i-a șoptit la ureche: „Dar, e unșpe!”. el a privit-o cald, blând, cu ochii-i senini ca marea, apoi i-a cuprins fața în mâini și a întrebat-o zâmbind ghiduș:

„- Poți să numeri o veșnicie?”

Dar. Swiss. Timișoara.

...

am ajuns Acasă la tine, locul devenit de acum Acasă și pentru mine. am ajuns după un drum care a durat aproape dublu din cauza accidentului de la Miercurea, de unde am înțeles că sunt în viață piedici în fața cărora nu ai altceva de făcut decât să aștepți și să te întrarmezi cu răbdare. în căsuța de pe strada Stelelor, cea între ai cărei pereți domnește liniștea, mă aștepta un buchet de ochiul-boului roz și mov. după ce-am lăsat bagaje, cutii și cutiuțe, gazda cea primitoare ne-a poftit la masă, iar apoi am făcut un minitur al centrului [cu înghețată de la Bruno], pentru Ștrămpănel, mama și tata. apoi Coșarul și-a luat zborul înapoi, spre primul Acasă, nu înainte ca noi să fim sfătuiți de bine... s-au mai schimbat peisajele urbane ale Timișoarei de la ultima mea vizită. încă sunt destule locuri în renovare, dar unele și-au cosmetizat fața sau fațada. mesajul de „Vă rugăm căscați” mi-a furat un zâmbet, ca de altfel toate cele ce sunt aici diferite față de Sibiu. faptul că încă mai durează până să se lege unele sinapse și deocamdată mă pierd pe străzi, îmi place la nebunie! Acasă e îmbrățișarea ta, sunt aripile care mă-nvelesc cu iubire. am venit Acasă...

o [zi]

...

aproape am terminat de împachetat bagajele. mi-a mai rămas un colț din plăcinta cu mere primită, tocmai am citit scrisoarea pe al cărei plic scria, în stilul domnului Ciomâzgă: „Georgi, cale DREAPTĂ spre cele care te așteaptă!” și mi-am amintit că mai am câteva minute ca să scriu despre ziua de azi. Microsoft - capitol încheiat azi. de acum înainte poveștile de call-centre se vor transforma într-unele revizuitoare. mi-am luat la revedere de la chiubicăl și uși autoblocabile. dâra amară au diluat-o bucuria Poezitoarei, a Spiridușei și a Tâlvanei. pe prima pagină a poeziilor domnului Yeats scrie că „Începutul a început, dar nu este un început din senin, ci o continuare a altor experiențe frumoase pe care le-ai trăit.”, iar piesul scrisorii e din Liviu Rebreanu: „Iubirea nu este un târg: te iubesc pentru că mă iubești. Iubirea este o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc.”... în rest, sunt un pic obosită, și-i dau dreptate cui mi-a scris că „Încep să crească ++urile? Eu cred că tu nici nu realizezi.”. atât pentru azi. de mâine punem început bun împreună!

două [zile]

...

m-am trezit cam târziu. n-am mai apucat să scriu e-mailul cel important, nici scrisoarea de mulțumire. am făcut în schimb „ciorbă de broaște” [cum numește Tâlvana amestecul de legume fierte care nu-s niciodată aceleași sau în cantități constante; nici tocăniță, nici ciorbă, adică un soi de hibrid gastronomic...], în cazul în care ni s-ar fi făcut foame de mâncare caldă la amiază. apoi am plecat, nările simțind mirosul de ceapă impregnat în haine, s-o îmbrățișez pe Ana. n-am fost o gazdă prea bună nemaiverificând ora exactă la care vine matinalul tren ludușean, și-am ajuns cu niscaiva minute întârziere în Piață [ca niciodată, Castana era în fustă și avea pe umăr traista cu flori leită cu a mea, pe care i-am trimis-o anul trecut de ziua ei, plus o Curcubella mai lunguiață]. citea din „Pădurea spânzuraților”, pe singura bancă ce se mai găsește acolo momentan. după îmbrățișarea de urs, am dus-o să vadă cafeaua nemăcinată de la Arhivă, apoi l-am ales pe The Refresh pentru povceașcă. Dani [am aflat de pe bon că așa-l cheamă pe tipul chel și mereu binedispus - chiar dacă obosit - care face amestecurile acelea minunate de freșuri, plus combinațiile de cafele și ceaiuri] ne-a recomandat azi o cafea dublă cu caramel, și-a fost cea mai uriașă cană pe care-am băut-o vreodată [dacă ajungi pe la ei prin ceainărie-cafenea, s-o încerci cu încredere; e tare bună...]. am aflat despre planurile ei doctorale, despre ce se mai întâmplă în familia de pe strada Lalelelor, și despre toate lucrurile mici-mărunte care-i bucură sufletul. când i-am spus despre disertație, m-a întrebat nedumerită de ce nu Micul Prinț [asta în măsura în care aseară chiar îl menționasem în treacăt în ideea că povestea lui ar fi cea care m-ar bucura și îndemna să mă urnesc la treabă bună oricât de ostenită]. ajunse la Habitus la secția cărților pentru copii, am ochit cele trei versiuni traduse de pe raft, am citit dedicația, am văzut că e de muncă, și le-am cumpărat. acum urmează să scriu e-mailul cel important și să mă pun pe analizat [rectific: să ne punem pe analizat; împreună, căci și tu-l iubești pe Micul Prinț]. după ce-am recuperat telefonul uitat [„mă sună Ana!” - și ea era lângă mine], ne-am mai perindat prin piețe în căutare de vederi, apoi ne-am luat plăcinte și le-am mâncat pe banca din fața oblonului verde unde sunt cele două păpuși care se țin de mână [stând acolo, am văzut-o trecând pe talentata pianistă care se întoarce în tărâmuri weimariene joi, așa că a fost un moment tocmai potrivit pentru o îmbrățișare căl-du-roa-să]. am mers și-n parc [la soare și la umbră], apoi fiecare a pornit înspre o altă parte a orașului [nu înainte ca eu să primesc pâine coaptă de doamna Angela și nugat]. Ana către gară, eu spre chiubicălul dinlăuntrul ușilor autoblocabile. a fost o penultimă zi de lucru grea. cu oameni neînțelegători, nerăbdători, neascultători, dar a trecut și ea... dac-o să-mi fie dor de ceva de aici, o să-mi fie de cineva [dacă departe, o să le trimit bobârnace scrisoricești, căci prietenii adevărați sunt asemenea stelelor...]. faptul că după ce „evadez” știu că urmează să aud o voce caldă și blândă spunând „aaaa-șaaaaa”, mă ajută mereu și m-a întărit de patruzeci și șapte de săptămâni încoace... lecția de final a zilei? să fim mulțumitori pentru tot ceea ce ne dă Doamne-Doamne, căci El ne vrea binele chiar și atunci când noi nu ne dăm seama!

trei [zile]

...

azi m-am zorit devreme, ca să prind microbuzul cel neîncăpător condus de șoferul care face mereu haz de necaz [chiar și atunci când oamenii sunt nemulțumiți, căci nu te poți aștepta să fie binedispuși când îi duci o oră ca pe niște sardele]. când m-am dat jos și am văzut mașina cu numărul DAR, am zâmbit și mi-am spus în sinea mea că, în ciuda ploii și a norilor, va fi o zi frumoasă. ajunsă la căsuța portocalie, am băut o cafea, m-am mai dezmeticit un pic, apoi am plecat la vecina-cea-cu-mii-și-milioane-de-vieți, pe care n-o s-o mai prea pot vizita. am căutat la întâmplare printre rafturi, cu nădejdea că voi găsi măcar un firișor de care să mă prind, și până la urmă așa a fost. cel puțin am un punct de plecare, ce poartă numele doamnei Irina Mavrodin. am scrijelit două petice aurii, apoi le-am învelit cu grijă în plicuri și le-am transportat minunatei cutii roșii. la Astra m-am delectat cu câteva eseuri de-ale domnului Pleșu, așezate parcă intenționat cu perspective diferite asupra vieții unele lângă altele. în drum spre chiubicălul F606, m-am întâlnit cu doamna tânără și mereu drăguță de la poștă, cea tunsă scurt [un pic șui, dar o prinde foarte bine!]. am văzut cum mi-a zâmbit larg de la câțiva metri, așa că i-am dat „bună ziua!”, iar ea mi-a întors salutul. ca și cum ne cunoșteam și ne bucuram să ne vedem reciproc. orele de troasantsoasantsanc au trecut destul de greu, dar mă consolam știind că mai sunt doar două zile și gata. de fapt, ceea ce m-a ajutat [fără să-mi dau seama acolo] a fost gândul pe care mi l-ai împărtășit aseară înainte de moș Ene, și anume că suntem tineri, sănătoși și botezați. cum să nu putem face o treabă bună? „am început și am terminat ziua cum se cuvine!”, să te citez tot pe tine... 

„Artă nepoetică”

...

Astă seară, căsuța mea poștală virtuală, a primit un mesaj de la Poezitoarea care nu a mai scris versuri de o bună perioadă de timp [ dac-ar ști că am picat testul ghicitorii în drum spre casă, poate ar fi dezamăgită de mine... ]. Trebuie că acum, că se apropie vremea roadelor, s-a întors și ea la vechi obiceiuri compozitorești. Nu am putut să nu împart scrisul și cu tine, așa că iată-l:

Taste, fiți gata,
pot și eu să scriu
poezie:
scot cuvinte
din morminte,
le-nșir ca pe rufe la uscat,
cu capul în jos, nespălate,
le așez deranjate
pe funia cu care le-am măsurat umbra -
Ei, fir-ar, trebuie s-o iau de la capăt;
mi-au scăpat două rime
și-un fel de-nțeles.
backspace, backspace, backsp


pies: Nu știu cum s-o conving, dar poate până la urmă va prinde aripi toamna asta pagina despre care mi-a povestit la povceștile noastre refreșuitoare...

povceașcă de melc-mutare

...

când a văzut mama cu câte cutii, cutiuțe, traiste și bagaje am umplut camera de acasă, cred că s-a speriat [ așa am dedus după ce m-a întrebat ieri câte vor rămâne acolo ]. de patru ani încoace am fost tot melc cu casa în două părți [ timp de un semestru chiar trei]. numai cine a mai trecut prin asta știe cât  e de plăcut sentimentul de a avea câteodată nevoie de ceva care se găsește, culmea, exact în partea cealaltă...

lecție de prietenie

...

când i-am scris că gata cu amenințările și că urmează să plec de chiar-chiar, nebuna-iubitoare-de-stele mi-a răspuns că nu scap fără de strânsă îmbrățișare. așa se face că a venit de la București să mă vadă, să mă învețe încă o dată ce înseamnă prietenia adevărată... m-a umplut de daruri [ care mai de care mai speșăl lucrușoare, găsite doar ea știe prin ce locuri ], dar cel mai mare a fost venirea, prezența ei. omul e o comoară neprețuită. să pierzi tot, dar să-ți rămână dragostea celor dragi, îmbrățișarea și sprijinul lor...

îmi strâng „jucăriile” de plecare

[ Sibiu, Piața Huet ]

...

„Nu-i așa că te simți minunat când faci un lucru din toată inima, cu încredințarea că e bine, fără ezitări, deși pare nebunie pentru alții?”

așa e, tu știi și înțelegi cel mai bine. știi de unde și de ce hotărârea. înțelegi ce e-n inima mea... azi l-am anunțat oficial pe domnul Microsoft că urmează să-l părăsesc pentru o „planetă” mai plăcută sufletului meu, care simt că mă va apropia altfel de rigurozitatea scrisului și a traducerii. legat de Sibiu și plecarea de aici, nu scriu deocamdată nimic [ am lăsat totuși câteva frânturi de simțământ în peticul scrijelit în Piața Huet ]. în seara asta am adunat toate fotografiile și citatele de pe pereții camerei portocalii, și l-am găsit pe cel trimis de Familia pe când mă găseam în Străinezia. ți-l împărtășesc și ție, căci e despre Acasă:

„Bine ai venit Acasă! Oare nu ți-am spus eu să ai grijă?...Oare ți-am spus-o ca o babă moralistă, sau ca o prietenă care a fost și ea, acolo?...Hai!...Păzește Lumina! Nici nu știi cum e să o pierzi, nici nu știi cum e să apeși pe clanță și să nu se deschidă! Merită să lupți pentru un singur lucru în viață! Restul sunt „accesorii”! Hai... îndrăznește! Ești ACASĂ...”

„începutul a început!”

...

„Acasă e locul unde sunt oricare patru pereți care înconjoară persoana iubită. Hai Acasă, Dar!”

astăzi a fost o zi cu veste bună, tare bună. nu putem decât să fim recunoscători și să-i dăm dreptate Poezitoarei, care-a exclamat cu gingășie că „începutul a început!”  

despre nebunii de ieri și de azi

...

ieri, în timp ce mă pregăteam să lipesc timbrul pe scrisoarea pentru Sonja, un domn de la cealaltă parte a mesei, pe care-l remarcasem datorită privirii lui pierdute, mi-a întins o coală îndoită și un pix și m-a rugat să scriu un mesaj „către pușcărie”. privea în gol, dar era neajutorat, așa că i-am scris doleanța pentru penitenciar. asta în ciuda faptului că cele dictate nu prea aveau noimă... să vină să-l ia, să vină să-l ia, să vină să-l ia...nu-i dă, nu-i dă, nu-i dă...repeta totul de câteva ori, ca un refren. omul cerea să vină cineva de la pușcărie să-l ia pe un anume Petrică ce locuiește la numărul 23. mi-a spus numele lui, apoi [ asta m-a uimit ] mi-a cerut să trec și data în josul jumătății de coală. a luat-o și a fugit cu ea și cu plicul ce-l strângea-n mâini la ghișeu... cine știe unde o trimitea și ce suferință îl rodea cu adevărat înlăuntrul sufletului... se uita în gol și repeta totul de câteva ori, ca un refren. 

azi am terminat povestea despre viața lui Van Gogh. [ din varii motive am făcut o pauză destul de lungă de citit ] acum am înțeles mai bine de unde nebunia din ultima perioadă a vieții lui, precum și de ce aceasta l-a chinuit într-atât încât în cele din urmă și-a pus capăt zilelor...

„Să zicem că-mi revin puterea și echilibrul mintal și că mă cuprinde din nou pofta să pictez. Cum pot să mai primesc bani de la Theo când el are nevoie de ei pentru Jo și pentru copil? El nu mai trebuie să-și cheltuiască banii cu mine. Îi trebuie ca să-și trimită familia la țară, să se însănătoșească și să se întremeze. Zece ani în șir m-a ținut în spate. Nu e destul? Nu e timpul, oare, să dispar și să-i las loc micului Vincent? Eu am spus ce-aveam de spus, acum e rândul lui.

La rădăcina tuturor frământărilor stăruia însă teama copleșitoare: unde-l va duce oare, până la urmă, blestemata lui de boală, epilepsia? Acum era întreg la minte, lucid; putea să facă ce voia cu viața lui. Dar dacă viitoarea criză îl va transforma într-un nebun maniac? Dacă mintea lui va ceda sub încordarea atacului și ceea ce va mai rămâne din el, după criză, nu va mai fi altceva decât un cretin nenorocitt cu spume la gură, fără putință de vindecare? Ce ar putea să mai facă atunci bietul Theo? Să-l închidă într-un ospiciu pentru cei iremediabil pierduți?”

 [ Irving Stone, Bucuria vieții, pag. 560 ]

„ce-mi spune Dar când nu spune nimic?”

[ datorită vânzătoarelor de flori de pe străzile Clujului, 

am aflat și eu diferența dintre ochiul-boului și margarete :) ]

...

... cuprinde-n necuvinte tot ceea ce cuvintele nu pot grăi..

19 [ la Oașa ]

...

Ne-am întors Acasă la Oază pentru două jumătăți de zi. Au trecut aproape două luni din tabăra de vară, și simțeam cum dorul din suflet se dospise numai bine pentru a fi vindecat. Ploaia și frigul care ne învăluiseră câteva zile jos, s-au risipit acolo în doi timpi și trei respirații, la fel cum haina veche a fost dată deoparte odată cu decojirea cepelor... Bunicul cel blând n-a fost acasă ieri pentru a ne dărui porția de „mustrare”, doar la plecare ne-a expediat zâmbind și spunându-ne că se bucură să ne știe și să ne vadă fericiți. Lacul, cu-al lui clipocit licuriciu, ne-a ascultat povestea gândului de mai multă grijă, asta în timp ce geaca albastră și călduroasă a lui Dar s-a lărgit cu vreo două mărimi... Pe seară am revenit să-l ajut pe lupul tânăr de la bucătărie: oale care se voiau spălate, varză tocată, gogoși care așteptau să fie glazurate cu zahăr pudră. Credeam că o să plec acasă cu toate neliniștile adunate [mai mult sau mai puțin justificate ], apoi, după ce-mi luasem deja pijamalele, am fost chemată la „doctor”. „Jertfa e bucurie!”, asta mi s-a spus și asta am simțit din blândețea glasului Părintelui, precum și din răbdarea cu care mi-a dăruit sfaturi bine cumpănite la acea oră târziu de târzie. Azi am primit Viață pentru a fi mai puternici în încercările care ne așteaptă, vrând-nevrând, căci crucea înseamnă asumare... Dacă n-ar fi fost bruma de tristețe din cauza gândului că uneori nu știu să-i accept pe cei cu care nu sunt pe aceeași lungime de undă, aș fi fost întru totul liniștită. A fost și asta o altă lecție la care să iau aminte! 

îndemn la limpezime

...

Voi fi cât se poate de sinceră spunând că am plecat la „Întâlnirea tinerilor ortodocși din Europa” organizată la Cluj-Napoca datorită Reuniunii de anul trecut de la Baia Mare și amintirilor pe care cele câteva zile petrecute  în Maramureș mi le-au sădit în inimă. Poate de aceea în primele ore am avut tendința de a face tot felul de comparații: ba între vremea însorită de atunci și ploaia de acum, ba între găzduirea călduroasă a familiei Dumbrăvescu și drumul de jumătate de oră până la căminele din complexul Hașdeu, și câte și mai câte... Apoi mi-am dat seama că dacă voi continua la fel, n-o să mă pot bucura de nimic. Din acel moment mi-am spus că fiecare loc are ceva special și frumos de oferit, atâta vreme cât ești dispus să primești. Mi-am deschis așadar obloanele sufletului, pentru a înțelege rostul aducerii ÎMPREUNĂ  a 6110 tineri ortodocși din întreaga lume. Dincolo de unele aspecte scârțâinde, care apar vrând-nevrând pentru că suntem oameni, am retrăit sentimentul că Ortodoxia rămâne puternică în ciuda tuturor loviturilor, subtile sau fățișe, care o atacă din toate părțile. Am simțit asta la rostirea Crezului sau a rugăciunii Tatăl nostru, precum și în timpul Sfintei Liturghii din fața Catedralei, sau de la bisericuța de lemn a studenților. Casa unde slujea Părintele Ciprian era atât de plină de pace în așteptarea zorilor, încât parcă te transpunea într-o cu totul altă lume... Ploaia? Ei bine, a avut și ea un rost binecuvântat: ne-a „botezat” întru răbdare și înțelegere a faptului că izbânda nu se dobândește fără luptă. Nu știu de va mai fi observat cineva același lucru, dar după procesiunea din seara de sâmbătă, odată ajunși în fața Catedralei, norii păreau să înfățișeze, la rândul lor, povestea lumii. Eu una așa mi-am imaginat. La început, întregul Cer era o volbură spumegândă, doar câteva raze răzbăteau răzleț ici-colo din spatele albastrului. Apoi, treptat-treptat, peisajul s-a schimbat: vântul a risipit norii supărați, iar seninul a devenit cuprinzător. Nu în totalitate, dar a limpezit zarea... Analogia pe care am făcut-o este cu binele și răul care coexistă actualmente pe pământ. E o luptă continuă pentru stăpânirea Cerului, și ține de noi să risipim negura, să dăm aripi de avânt limpezimii... Aruncând o privire retrospectivă asupra a tot ce s-a întâmplat, îmi dau seama că nu m-am simțit deloc străină, deși eram înconjurată de oameni pe care-i vedeam prima oară în viață. M-am simțit Acasă datorită hainei ortodoxe. Hristos în mijlocul nostru! Este și va fi! 

ce înseamnă a fi împreună?

foto [ Cluj, 6 Răpciune 2015  ] : © Maria - Spiridușa

Poate că, dac-ar fi să mă rezum la câteva cuvinte, aș scrie simplu, asemenea Annei Gavalda, că „Ensemble, c'est tout”. Acest ÎMPREUNĂ  ne învață să ne redefinim zi de zi, să ne analizăm ținând cont și de celălalt, de jumătatea care ne întregește... Altfel spus, „Iubirea se cere păzită...”


pies: amintire de la Cluj

povceașcă la Cluj

foto: © Maria - Spiridușa

...

Cel mai bun ceai și cea mai savuroasă cafea sunt cele băute alături de oameni dragi. Singur, și să fii în cel mai cel loc, tot nu simți nimic... Dacă am învățat ceva, atunci acel lucru e că gustul îl dă compania!

apus spre tine

șhhh.

...

iarăși s-a făcut târziu, așa că o să fiu ascultătoare și nu mai caut nod în papură. azi n-o să mai scriu nici despre colțuri, nici despre căderea de glicemie, nici despre necitit, nici despre iertare, nici despre rană, nici despre dor... gata, Ene imediat. diagnostichezi mâine pe vremea asta în carne și oase...

...acoperă-mi inima cu inima ta.

...

a venit toamna și-a adus un nou început pe  faldurile rochiei  foșnitoare. am crescut împreună în tot acest timp, și-acum iată că ni se dă șansa unui alt anotimp arămiu... cine știe ce vor aduce lunile acestea? de-ar fi să-mi pun o dorință, aș zice numai foșnet tomnatic pe bicicletă. despre celelalte nuanțe ale tabloului știe Doamne Doamne... nu știu cât de supărat o fi Micul Prinț, însă cert e că mie nu mi-a picat tocmai bine că m-au mutat de la F612. nu știu încă prea multe despre galaxia elvețiană, dar dac-o fi să fie, o simt ca pe-o mult așteptată schimbare prielnică. și dacă n-o fi ea, căutăm din nou! ce-i al nostru, e bine pus deoparte! nu știu cum miroase la tine toamna, dar la mine, pe fundal de Nicu Alifantis,  răzbate mirosul dolofanelor din cuptor. n-am mai copt de-o veșnicie, și-mi era tare dor. Van Gogh i-a cunoscut azi pe impresioniști și, din dorința de a le picta și el în aceeași lumină și culoare, nu face la început decât niște imitații care-i aduc toate criticile fratelui său Theo.