rochia Lolei

Era vară. Vacanță de vară cu gust de acasă și romane citite în tihnă. A deschis dulapul înțesat de rochii, cămăși, sacouri și paltoane fără niciun scop anume (ca atunci când iei o carte din librărie în mână și o deschizi la o pagină oarecare). Umerașele de lemn abia mai rezistau, unele dintre ele urlau de bătrânețe, dar nimeni nu le auzea. Lola nu le înțelegea limba, altfel și-ar fi făcut milă. Apoi și-a trecut mâna printre ele, la fel de nepăsătoare.  Până când unul a cedat. A leșinat rupt. Lola a luat în brațe rochia. O cunoștea. Era a mamei, o avea din prima tinerețe. I-a plăcut albastrul, florile mici, gingașe și cordonul...I-a plăcut finețea croielii. Nu a mai ezitat și în doi timpi și trei mișcări a îmbrăcat-o. Apoi a fugit desculță în căutarea mamei și nu i-a zis nimic, doar a privit-o în ochi. Atunci mama i-a zâmbit, iar Lola a știut că își primise zestrea. „Monica” mătușii a ajustat-o cât să-i fie numai bună, apoi rochia a devenit comoară. Nu avea obiceiul să-și umple valizele cu multe haine, dar cele câteva pe care le lua cu ea îi aminteau de oameni dragi. Darul umerașului bătrân era un „caz” aparte, îl păstra pentru ocazii speciale (chiar dacă pentru ea „ocazie specială” era cea mai banală zi pentru ceilalți). Iar când se întâmpla să fie remarcat vintigiul, Lola surâdea subtil. Vârsta rochiei o depășea cu ani buni pe a ei...