„De boala de care sufăr
Nu se moare,
Ci se trăiește -
Substanța ei este chiar eternitatea,
Un fel de cancer al timpului
Înmulțindu-se din sine fără oprire.
E o boală impecabilă,
O suferință perpetuă ca o vocală de sticlă
Laminată în văzduhul asurzitor,
O cădere
Căreia, numai pentru că e fără sfârșit,
I se spune zbor.”
(Zbor, Ana Blandiana)
...
copilul care se bucură pentru orice lucru mărunt de mic nu l-am devenit, l-am fost dintotdeauna. singura diferență e că acum îl trăiesc fără a mai cântări ce ar crede alții... așa titirez cum merg pe stradă uneori, sunt atât de fericită încât aș îmbrățișa pe toată lumea. recunosc, îmi cam lipsesc îmbrățișările de acasă...dar no! nu le putem avea pe toate. nenea Poștașu, pe unde ai rătăcit scrisorile? cui să fac petiție? nu-i bai, lasă că scriem altele!...mai ales că astă-seară mi-am luat stilou nou și cerneală colorată (după cele XXXVIII scrisori colorate ale Anei de anul acesta, de acum o să răspund și eu în curcubeu).
dragă Răpciune, ne vedem la anul!