pășind pe un peron pustiu

Soarele abia miji a început de săptămână, dar printre raze vântul se dezvelea de colți. Peronul pustiu de la celălalt capăt al pământului era ocupat de un singur călător așteptând. Trecu de și opt minute și săgeata nu veni. După vreun sfert de oră, ca vântul zbură un „expres”. După alte zece minute, tânărul călător deveni impacientat și își aprinse o țigară („oameni cu horn”, vorba cuiva). Apoi întrebă litera de vorbă, iar ea îi răspunse încercând să-l facă să uite de tren. Avea certitudinea că, într-un final, tot va veni. După alt sfert de oră, tânărul puse punct convorbirii și plecă să-și ia mașina de acasă (cum crezu că trebuia să fi făcut de la bun început). Litera îngână ceva despre cultivat răbdarea, dar probabil tânărul avea deja urechile zăvorâte cu obloane...Apoi rămase singură pe peronul pustiu, așteptând săgeata. Avea certitudinea că, într-un final, tot va veni. Până la urmă, așa se întâmplă. Zâmbi copilărește și urcă, întârzierea nu mai conta. Tânărul abandonase prea repede lupta cu rabdarea, posibil să nu fi fost obișnuit cu așteptările. „Să aștepți oricât”, zicea domnul Paler undeva....