frunza 287

„De boala de care sufăr

Nu se moare,

Ci se trăiește -

Substanța ei este chiar eternitatea,

Un fel de cancer al timpului

 Înmulțindu-se din sine fără oprire.

E o boală impecabilă,

O suferință perpetuă ca o vocală de sticlă

Laminată în văzduhul asurzitor,

O cădere

Căreia, numai pentru că e fără sfârșit,

I se spune zbor.”    

                                                                                (Zbor, Ana Blandiana) 

...

copilul care se bucură pentru orice lucru mărunt de mic nu l-am devenit, l-am fost dintotdeauna. singura diferență e că acum îl trăiesc fără a mai cântări ce ar crede  alții... așa titirez cum merg pe stradă uneori, sunt atât de fericită încât aș îmbrățișa pe toată lumea. recunosc, îmi cam lipsesc îmbrățișările de acasă...dar no! nu le putem avea pe toate. nenea Poștașu, pe unde ai rătăcit scrisorile? cui să fac petiție? nu-i bai, lasă că scriem altele!...mai ales că astă-seară mi-am luat stilou nou și cerneală colorată (după cele XXXVIII scrisori colorate ale Anei de anul acesta, de acum o să răspund și eu în curcubeu). 

dragă Răpciune, ne vedem la anul! 

poveste despre „constant”

din vară:

bătrânul casei: -Mama și tata nu merg constant.

eu: -Așa-i, nu merg constant...

bătrânul casei -...(sare pe cărare)

eu: -Auzi, dar tu știi ce înseamnă cuvântul „constant”?

bătrânul casei -Nu, dar l-am auzit la tata și mi-a plăcut...

eu: -...(râd)

fotografia am primit-o ieri de la domnul puzzle

P.S.: pentru ca bună să-ți fie inima!

zicere de ținut minte

...

Și i-am zis că îți zic că o întrebat, c-apăi te bucuri... și zice: „Zi-i așa: că o zis vecina mama Netă că multă sănătate!!! Și că nădejdea la Dumnezeu să și-o pună!”

dor de margarete

„Pahar cu margarete de câmp

Pe-o masă albă

La care scriu

Mai liberă decât sunt; 

În jur miros de fân

Corupător spre somnul

Din care poate va mai picura

Un cuvânt; 

Cer dulce în amurg

Asemeni cirezilor 

Care se întorceau odinioară;

Dragoste pentru tot ce-a fost,

Pentru tot ce o să mai dispară,

Dragoste fără rost,

Dragoste fără hotar-

Umbrele plopilor, gratii lungi peste câmp,

Margarete de câmp

În pahar.” 

                                       
                                                                                                (Pahar  cu margarete, Ana Blandiana)

Dacă îți plac poeziile doamnei Blandiana, găsești mai multe aici. În dorul tomnatic de ochiul-boului, tare m-am bucurat să o găsesc pe cea de sus...

du coup!

Vous parlez très vite pour  que je puisse vous suivre tout le temps.... Du coup. Vais-je renoncer? Mais non, vous verrez! Du coup. J'ai fait des promissions avant partir, je vais en tenir compte… Du coup. J'entends tout le temps: ”du coup”. Je sais pas même si je comprends parfaitement qu'est ce que ça veut dire. N'importe pas! ”Voyez? Personne voudrait monter dans l'avion d'un  pilote qui connaît seulement la moitié des informations…”. Naturellement! Moi, je vais lutter et me debrouiller... Je vous montrerai! Du coup!

darul tomnatic al Anei

Copil drag,

Cel puțin din povești, sigur o cunoști pe Ana.  E copilul minunat care locuiește pe strada Lalelor, fiziciana clujeană care coace minunății, pictează, desenează, fotografiază și, printre multe altele, croșetează. De câte ori nu am primit bucurii călduroase în plicurile ei!  Aici îi poți spune și tu cu ce culoare vrei să te-nvelească toamna; nu se știe niciodată cum te caută nenea Poștașu...

cu drag

bumb de fericire

...

nu suport medicamentele. nu am, de fapt,  nimic cu ele, dar le evit pur și simplu. de acasă am luat câteva de răceală doar să nu mă mai bată mama la cap (de luat, oricum nu le iau). nu știu de unde a venit „bumbul” (regionalism pe care muma îl folosește atât pentru nasturi, cât și pentru medicamente) din după-amiaza asta, dar tare m-a binedispus...

să-ți spun un secret? m-am îndrăgostit! de Viață. și sunt atât de fericită, încât nu pot să păstrez bucuria numai pentru mine. știu, cuvintele pe care-ți treci privirea acum nu înseamnă nimic, dar trăirea cu care au fost scrise poate îți va transmite măcar imboldul unui surâs...

azi m-am simțit fericită ca literă (deși aș descrie sentimentul ca fiind mai degrabă soiul acela de împăcare pe care o simți atunci când îți găsești locul)... azi am fugit spre soare, într-un colțișor special din Casa Literelor Dijoneze. l-am ochit și mi-a rămas în minte încă de acum 11 zile, așa că, ajunsă prin apropiere, n-am mai așteptat nicio invitație specială: m-am instalat lângă peretele-geam (de unde așa frumos se vede orașul) și am scrijlelit mini-scrisori până mi s-a terminat cerneala. apoi am plecat spre Buffon, zburdând cum numai un copil-titirez de acasă mai sare...„Cum poate, Doamne, să încapă atâta bucurie într-un singur pui de om?”, atâta am avut timp să gândesc. apoi am întâlnit copilul care a acceptat bucuros să vină să cumpărăm jeleuri. și ne-am hotărât că n-o să pierdem deloc timpul: vom face tot ce putem aici! ne vom bucura de fiecare oportunitate!

de la domnul Buffon am înțeles de ce nu am putut citi până acum romanul domnului Ibrăileanu: posibil ca protagonista să nu fi semănat cu inima minunată pe care am descoperit-o aici. „Să fii mulțumit cu ceea ce ai, dar să tinzi întotdeauna spre mai mult!”

donc

Cette semaine je mangerai des livres...

câte un strop din toate...

...

cel mai mult m-a durut atunci când mi-a spus că am devenit o „ștearsă” care nu mai găsește putere să lupte pentru ceva mare. azi, dacă ar fi fost lângă mine, i-aș fi povestit despre toate lucrurile mari la care visez acum, spre care privesc cu speranță și nădejde...

 nu vreau să termin facultatea, încă sunt enorm de muuuulte lucruri pe care nu le știu (unele o să-mi rămâne necunoscute, sunt conștientă de asta). îmi doresc, în schimb, să încep să dau ceva mai departe. să mă simt utilă. să știu că firimiturica mea a adus un zâmbet pe chipul cuiva în fiecare zi. să mă trezesc dimineața, să-I mulțumesc lui Doamne Doamne că trăiesc, să privesc cerul și apoi să fac ce îmi place. 

eu nu trăiesc într-o lume a „oamenilor mari”, ci într-una a copiilor cu suflete senine. dacă nu mă cunoști, trebuie să știi doar că sunt cel mai iubit și mai bogat dintre pământeni. adesea și cel mai melancolic. de multe ori și cel mai visător. și, în fiecare zi, copilul părinților mei și un sertar de cămăruță din inima celor dragi. niciodată nu sunt singură, nici măcar când mă găsești plimbându-mă fără nimeni alături.

iubesc VIAȚA. și toate lucrurile mici. bucuriile adevărate. iubesc zâmbetele copiilor. și privirea sinceră a celor care au îmbătrânit ținându-se de mână. mă simt binecuvântată în fiecare zi, căci mereu se găsește cineva prin care să primesc o minune. 

 curcubeul nu apare decât după ploaie.

dacă anul trecut pe vremea asta mi-ar fi povesit cineva unde voi acum, dacă mi-ar fi spus despre toate visurile împlinite, i-aș fi răspuns că citește dintr-un basm și că mie nu mi se vor întâmpla...uneori e de ajuns să-ți dorești cu adevărat. să lupți cu simplitate de copil căruia nu îi e frică nici de eșecuri, nici de julituri, nici nu-i pasă de „cei mari”. să vrei jucăria! să te gândești la ea mereu, până o primești. și să fii fericit bucurându-te de călătorie. 

visurile mari se îndeplinesc pe rând, nu curând. dar totul e posibil!

repastelare

...

las totul să treacă prin mine, păstrând urmele și culorile de care am nevoie. încerc să-mi răspund la întrebări. noul acasă îmi place pentru că mă pot rătăci și regăsi în fiecare clipă. beau din ce în ce mai mult ceai și mă umplu de liniște. răspunsurile vor aduce ordine și un orar bine drămuit. mi-e dor de scrisorile cutiei vișinii și mi-aș dori măcar o mână de nuci de acasă...

încep avalanșele?

... numai departe înveți cât de aproape de inimă îți e mereu acasă. 

dinlăuntru

te caut, sper și te aștept.

...

Sincer, da. Câteodată mi-e greu, căci simt că rătăcim între două oceane diferite care nu se mai întâlnesc. Ceva înlăuntrul  meu îmi spune însă întotdeauna să continui să te caut, să sper, să te aștept...Iar când privesc cerul, îmi amintesc că așa trebuie să fie. Așa că te caut, sper și te aștept. La un moment dat credeam că „din greșeală” o să apari, dar mai pe urmă am învățat că nimic nu e „întâmplător”. Am încetat de atunci să îmi doresc să fiu altfel pentru alții. Fiecare avem oareșce „defecte de fabricație”, dar ele ne fac unici și speciali...

Copil nătâng și visător, am adesea impresia că te-am găsit, dar imaginea se dispersează la scurtă vreme, așa că revin la aceeași căutare, speranță, așteptare...Știi, uneori mă gândesc că undeva și tu faci același lucru și că, la timpul potrivit, ne vom întâlni. Și de atunci fiecare zi va fi un infinit înmulțit cu doi...

bucurie tomnatică

...

au trecut deja două săptămâni nojidine. și se țes în mine noi stări, iar pânza de păianjen adună tot mai multe povești și visuri. zi de zi, rază de rază, adiere de adiere. diminețile încep salutându-l pe Rameau, așteptând soarele cu ceaiul de verde sau de mușețel, cu pain d'épice sau pain au chocolat, cu gânduri bune de la oameni dragi, cu sunet de obloane cu urdori, cu ticăitul inconfundabil al tramvaiului violet...iar serile se încheie oglindind cerul sub baobabi, cu plimbări pe străzi necunoscute sau puțin bătute, cu buzunarele goale și cu inima căutând liniștea grădinii cu căsuță curcubeu. amiezile? îți voi povesti și despre ele...

dis

ieri, în Țara Baobabilor

...

dacă ar rămâne din zi doar diminețile, tot ar fi viața minunată. ce bucurie mai mare să te trezești înaintea soarelui și apoi să-l aștepți cu ceaiul pregătit, aburind de nerăbdarea unui nou început?  diminețile mă învață mereu să fiu recunoscătoare că trăiesc...e o joi tominată, așa că: „Bună să-ți fie inima!”

uite, ochii mei ți-i dau...

lasă-mi toamnă pomii verzi

...

am început să citesc scrisori, ca să nu mai las zilele să treacă haine. și iar m-am plimbat mult. de acum o să pot fugi pe străzi când mi se năzare, vântul numai să mă lase... săptămâna viitoare vom avea prima ocazie să vorbim de bine despre România, abia aștept!

hapciune!

primele cuvinte (primite în dar) ale zilei:

 „ Mi se pare incredibil de frumoasă viața. O minune. E o minune că exist și una și mai mare că-mi dau seama că exist. Mai departe, ce faci cu viața ta sau ce fac alții cu ea, este altă discuție. Dar viața rămâne o minune.” (Oana Pellea)

nu știu cât de multe înțeleg (așa cum mi s-a spus că ar fi bine să fac), dar mi se întâmplă multe. încerc să fiu și filtru și termos în același timp. deja au trecut zece zile de când sunt aici. deocamdată știu doar că m-am îndrăgostit și că mi-e bine. sper să „mă țină”. la finalul zilei, tot ce contează e că „Cineva acolo Sus chiar mă iubește!”...

il y en a encore

Quand je lui ai parlé de mon projet, j'ai senti qu'il ne me fait plus confiance, donc je me suis decidée d'en faire deux: Buffon 404 et aujourd'hui. Il y a encore d'autres, mais je vais t'en raconter...

dans la rue

chouette!

Devise dijonnaise: C'est chouette la vie! :)

rochia Lolei

Era vară. Vacanță de vară cu gust de acasă și romane citite în tihnă. A deschis dulapul înțesat de rochii, cămăși, sacouri și paltoane fără niciun scop anume (ca atunci când iei o carte din librărie în mână și o deschizi la o pagină oarecare). Umerașele de lemn abia mai rezistau, unele dintre ele urlau de bătrânețe, dar nimeni nu le auzea. Lola nu le înțelegea limba, altfel și-ar fi făcut milă. Apoi și-a trecut mâna printre ele, la fel de nepăsătoare. Până când unul a cedat. A leșinat rupt. Lola a luat în brațe rochia. O cunoștea. Era a mamei, o avea din prima tinerețe. I-a plăcut albastrul, florile mici, gingașe și cordonul... I-a plăcut finețea croielii. Nu a mai ezitat și în doi timpi și trei mișcări a îmbrăcat-o. Apoi a fugit desculță în căutarea mamei și nu i-a zis nimic, doar a privit-o în ochi. Atunci mama i-a zâmbit, iar Lola a știut că își primise zestrea. „Monica” mătușii a ajustat-o cât să-i fie numai bună, apoi rochia a devenit comoară. Nu avea obiceiul să-și umple valizele cu multe haine, dar cele câteva pe care le lua cu ea îi aminteau de oameni dragi. Darul umerașului bătrân era un „caz” aparte, îl păstra pentru ocazii speciale (chiar dacă pentru ea „ocazie specială” era cea mai banală zi pentru ceilalți). Iar când se întâmpla să fie remarcat minunatul vintage, Lola surâdea subtil. Vârsta rochiei o depășea cu ani buni pe a ei...

domnule Vieru, încep să simt și să vă trăiesc cu adevărat  cuvintele...sunt fericită pentru tot ce mi se întâmplă, dar învăț să aleg. mă înconjoară o mare de oameni noi și un ocean de oportunități. și dacă din mare rămân cu o mână și din ocean cu o valiză, sunt mai mult decât împăcată cu mine. și dacă din zâmbet curat rămâne o prietenie, o să zic că iar am fost un cerșetor care a primit o bancnotă de un milion.

era miercuri. și mai mult frig în inimă. ceream un semn. cerșeam, mai bine zis. m-am așezat pe una dintre băncile baobabilor. apoi, din tumultul nouros, a răsărit cu îndrăzneală soarele. și lumina clar pajiștea...și inima. apoi am privit Cerul printre frunze...și am văzut o veveriță care sălta voioasă și fără griji (?) pe trunchiul copacului. mi-am amintit atunci de Patch Adams și de momentul în care, așteptând o minune, i se așază un fluture pe mână...mereu am primit ce am cerut, deși poate nu am meritat.

boîte à mémoires

„-Bonjour, Rameau!”, dit Buffon.

un baobab dijonais  :)

 extension de la Faculté de Lettres

C'est chouette!

 L’église Saint-Michel

Place Darcy

des volets verts :)

Buffon, no 404

Dar de toamnă, am căpătat un nou acasă (de împrumut) și am devenit un Buffon dijonez. Buffon n^o404, dacă mă cauți în oraș. Ori alergând  prin ploaie, ori mergând de nebună pe străzi necunoscute, ori cărând zgribulită săcăteul pe umăr, ori citind două-trei pagini la rădăcina copacilor uriași de pe pajiștea campusului, ori debusolată pe coridoarele literiste sau pe ale maisonurilor, ori în tramvaiul violet analizând, ori zâmbind bicicletelor, bulevardelor și frunzelor foșnitoare de pe trotuare, ori bând un ceai verde, ori bâlbâind limba franceză, ori bucurându-mă aparent de nimic (în fapt, de tot și de toate ), ori lipind un plic, ori încruntându-mă, ori așteptând la semafor (când ceilalți trec pe roșu), ori răsfoind o Ikea, ori zâmbind și zâmbind, încruntându-mă și iar zâmbind. Zgrijbulită, cu o umbrelă cu flori și cu picioarele aproape toată ziua înghețate…

promisiune

Dragă Doamne Doamne,

     Acum câteva zile, cu gândul la Oscar, am început să-ți scriu câteva rânduri. Apoi le-am șters, resemnată că, oricum, fără adresă cine știe unde ar ajunge plicul...Apoi, azi-dimineață mi-ai răspuns tăcerii. Chiar așa scria expeditorul: să nu-mi mai pun atâtea întrebări, pentru că de la Tine vin toate încurajările și gândurile bune...

    Dragă Doamne Doamne, m-au învăluit în acele momente atâtea sentimente, încât simțeam că nu le pot cuprinde. Nu eram meritândă de atâta bucurie și nu înțelegeam cum de, în ciuda nenumăratelor greșeli și împiedicări, mă poți iubi totuși atât de mult.

    Dragă Doamne Doamne, a trecut vacanța, iar mâine plec departe de casă. Știu însă că aici rămân oameni minunați, oameni „diamantini” care se vor gândi la mine la fel de mult cum o să fac și eu. Voi încerca să fiu chibzuită în toate și „să nu uit de unde am plecat”. Grijă de mine, vei avea Tu în primul rând...

cu drag și gânduri bune,

Dogiana

stropi de culoare

fata cu părul de aur și rochie albastră promite că de acum înainte va adăuga aici culoare și bucurie...abia aștept să văd cum o să se coacă roadele :)!

pășind pe un peron pustiu

Soarele abia miji a început de săptămână, dar printre raze vântul se dezvelea de colți. Peronul pustiu de la celălalt capăt al pământului era ocupat de un singur călător așteptând. Trecu de și opt minute și săgeata nu veni. După vreun sfert de oră, ca vântul zbură un „expres”. După alte zece minute, tânărul călător deveni impacientat și își aprinse o țigară („oameni cu horn”, vorba cuiva). Apoi întrebă litera de vorbă, iar ea îi răspunse încercând să-l facă să uite de tren. Avea certitudinea că, într-un final, tot va veni. După alt sfert de oră, tânărul puse punct convorbirii și plecă să-și ia mașina de acasă (cum crezu că trebuia să fi făcut de la bun început). Litera îngână ceva despre cultivat răbdarea, dar probabil tânărul avea deja urechile zăvorâte cu obloane...Apoi rămase singură pe peronul pustiu, așteptând săgeata. Avea certitudinea că, într-un final, tot va veni. Până la urmă, așa se întâmplă. Zâmbi copilărește și urcă, întârzierea nu mai conta. Tânărul abandonase prea repede lupta cu rabdarea, posibil să nu fi fost obișnuit cu așteptările. „Să aștepți oricât”, zicea domnul Paler undeva....

a venit toamna?

Azi am cunoscut o minune de copil și m-am gândit la melodia celor de la Bosquito. Acum, că am reascultat-o, am uitat de toate cele. Știi, viața e gustoasă tocmai datorită puilor zglobii...