...
[Dialog cu Ștrămpănel:
- De ce mergi desculță? O să te urzici tare...
- Lasă, și urzicile sunt bune.
- Bune pentru ce?
- ... Bune pentru toate, pentru organism!
- Da, așa-i! Că tu, la bloc, nici nu ai unde să te urzici...!]
Am fost copilul care nu s-a gândit că, atunci când va crește, viața o să-i poarte pașii în alte locuri. Departe de casă, departe de munți... M-am bucurat de copilărie sincer, a fost vârsta la care jocurile, descoperirile, lucrurile simple nu-mi lăsau timp grijilor...
Acum m-am întors plimbând, la rându-mi, pe străzile satului un pui de om, atât de repede-au trecut anii. Vacanța asta e, după cum mi-am dat seama azi, un bun prilej de a lua cât de cât pulsul schimbărilor survenite, dar și de a-mi aminti de faptul că aici zilele încă mai au un strop de hodină și de răbdare.
În copilărie, în orice zi însorită de vară, mersul la râu era nelipsit. Râul era parte din viața noastră, fie că mergeam la baie sau cu mama s-o ajutăm să spele rufele. De cum ajungeam în grădină auzeam sunetul maiurilor cu care gospodinele băteau rufele sau covoarele de bolovani ca să se curețe mai bine. Bineînțeles că eu și Tâlvana aveam o contribuție minoră, dar activitatea în sine era un foarte bun exercițiu pentru fete. Noi o luam ca pe-o joacă [era frumos să simți apa gâdilindu-ți picioarele în timp ce-ți spălai hainele], dar și în serios [îmi amintesc cum mama îmi tot explica cum trebuie să storc bine și corect și cum să limpezesc rufele, ca să nu mă fac de minune față de celelalte femei]. Acum știu că altădată râul era și el loc de întâlnire. Femeile mai schimbau o vorbă între ele, copiii se jucau, uitând de foame și de orice altceva, mergând la baie... Astăzi abia am putut păși spre locul în care în copilărie sunetul maiurilor nu contenea cât era ziua de lungă. Tata a zis că a mai cosit acum vreo lună, dar sunt grădini pe unde nu mai trece nimeni, iar cel mai trist mi s-a părut faptul că peisajul albiei s-a schimbat complet, fiind năpădit de brusturi înalți cât casa. Oare peste alți câțiva ani cum va mai fi?
De două săptămâni s-au stins încă trei bătrâni. Nici draga de Mama Netă nu mai e la poartă, împletind ciorapi și veghind trecătorii. [Sunt sigură că s-ar fi bucurat să-l vadă pe Micul Dar!] Pe chipuri și-n trupuri suferințele și greutățile lasă riduri adânci, am observat asta la destui săteni.
Au dărâmat casa mutei [altfel cădea singură, cum a zis Tâlvana] și pare că vor ridica alta pe fundația ei. Cu siguranță, una ceva mai impunătoare și cu ferestre moderne, nu ferestruici smerite ca înainte.
Dimineața și seara la ora șapte se aude muget. Trece ciurda. Încă mai trece ciurda. Tata insistă s-o pozez, căci peste câțiva ani va dispărea cu totul. Din multele zeci de vaci și bivolițe de altădată acum au mai rămas câteva. I le arăt și Micului Dar, acasă nu are unde vedea și nu vreau să ajungă să creadă că vaca are culoarea mov.
Neschimbat e colbul. Se ridică și se-așterne tot ca atunci când eram mici, în nori stufoși și înnecăcioși, de nenumărate ori pe zi, de fiecare dată când trece o mașină mai în viteză... Poate că-n fiecare învăluire colbuitoare e-un strop de schimbare și lumea ni se dezvăluie-apoi un pic altfel, deși nouă ni se pare aceeași...