...
Trecuse deja o săptămână fără o zi și începusem să-mi vait dorul. [Cred că și Micul Dar ar fi făcut același lucru dac-ar fi putut vorbi...] Nu m-am gândit nicio secundă c-o să vină, nimic nu-mi dăduse de bănuit. Știam că pleacă într-o plimbare, dar mi-a părut foarte sincer când a zis că nu știe unde o să fie condus și l-am crezut. Era după-amiază și tocmai culesesem o mână proaspătă de trifoi roșu de înlocuit în vaza mică din bucătărie. Mă întorceam cu Micul Dar din grădină, când o aud pe mama vorbind cu cineva și văd, printre hainele întinse pe sârmă, o siluetă îmbrăcată cu ceva verde închis [tricoul pe care i-l știu foarte bine!]... Fuge ca un îndrăgostit cuprins de dor și ne îmbrățișează luuung pe amândoi. Micul Dar îi sare în brațe, i se așază pe umăr și se alintă câteva minute [întocmai ca în melodia asta, minutul 1:35]. Părea nespus de fericit! Niciodată nu l-am mai văzut așa, dar trebuie că-i simțise și el lipsa grijuliului tătic... Dacă ne-am bucurat? Dacă mai suntem îndrăgostiți? Inima știe răspunsul!