...
„Ar trebui scrisă o poveste și despre îmbrățișările din gară...”, asta mi-a spus la plecare înainte să se urce în tren, după ce ne-am bucurat de o mult-așteptată și tihnită după-amiază împreună.
Ea e diamantina alături de care mi-am petrecut studenția [memorabile acele zile împreună prin bibliotecile sibiene, cafelele de la automatele literatiste care nu reușeau tot timpul să ne țină în priză, dățile în care ne trezeam amândouă fără-mâini-destule după ce intram să ne luăm ceva de mâncare din Billa, râsetele copioase, excursiile în diferite locuri din țară, poveștile despre și din cărți, scrisorile...], draga Poezitoare cu o sensibilitate și o gingășie desprinse dintr-un roman de Jane Austen [Tâlvana e de aceeași părere], umbra care m-a dus prima oară la Oașa [și alături de care am mers prima dată cu ia-mă nene], cititoarea care mă urnește când încep să scârțâi și realista care mă aduce la nevoie cu picioarele pe pământ. Muzeografa iubitoare de tradiții. Simplicitatea. Omul de o discreție uimitoare și punctualitatea întruchipată.
Că ne vine să credem sau nu, au trecut patru ani de când am terminat facultatea și n-am mai fost zi de zi împreună. Câte nu s-au schimbat în tot acest timp! Prietenia noastră însă a rezistat și știu că mereu, indiferent unde vom fi, va dăinui...
E-așa o mare și greu-de-cuprins-în-cuvinte bucurie să regăsesc prietenii dragi! [Au venit, pe rând, PollyAndra, Sherlock, CastAna, Spiridușa și Poezitoarea, iar părinții-bunici sunt uimiți și foarte plăcut impresionați de acest lucru.] E unul dintre neprețuitele daruri ale săptămânilor petrecute acasă...