...
Muma vine zilnic să ne vadă, iar dacă sunt excepții în care se face seară și nu mai apucăm să ne întâlnim, a doua zi ne spune, fără ocolișuri, că suntem mândri că n-am fost pe la ea. Azi-dimineață, înainte de somnul de prânz al Micului Dar, am pornit spre casa lor. Zorro, vecinul de vizavi, care acum are și magazin alimentar cu același nume, ieșise la poartă. Nu l-am mai văzut de ani buni, știu că a tot fost plecat prin Străinezia. Cu un zâmbet sincer pe chip, m-a întrebat: „Ce mai faceți dumneavoastră, vecina? Ați ieșit la plimbare?” I-am răspuns simplu că mergem un pic pe la muma. Uimirea mi-am manifestat-o în gând. [Eu, dumneavoastră???] Omul ăsta e, cred, cu vreo zece ani mai mare ca mine. Nu-mi amintesc să fi vorbit vreodată cu el mai mult decât cordialul salut pe care aici oamenii și-l adresează reciproc mereu. Ce se schimbase acum? Am înțeles într-o clipită că această atitudine se datora faptului că-l purtam în brațe pe Micul Dar. Un copil în brațele mamei lui impune respect și aduce zâmbete pe chipurile oamenilor.