...
Una dintre teoriile mele nemărturisite e aceea că fiecare oraș are oamenii lui. Când scriu asta nu mă refer la oamenii care lucrează în spitale, librării, magazine de tot soiul, florării și tot ceea ce la colț de stradă mai putem găsi, ci la cei care își caută un rost. La cei care nu au neapărat un loc de muncă, un acoperiș deasupra capului, o bucată de pâine și o haină curată de îmbrăcat... De ani de zile de când stau aici, ai Sibiului îmi sunt familiari. Când am început facultatea, prima pe care am cunoscut-o, și care m-a speriat cu îndrăzneala-i, a fost Maria [abia acum câteva zile am aflat că așa o cheamă]. Mi-a cerut bani, și i-am dat ca să mă lase în pace. De atunci am învățat s-o evit; mereu se milogește, ba de zece lei să mănânce o ciorbă, ba de un leu să-și ia și ea ceva că-i gravidă. Uneori mă amuză aceste scenarii hilare, alteori îmi dau seama că e de-a dreptul de plâns... Apoi, mai e tanti cea grasă și foarte neîngrijită [ca să folosesc un limbaj eufemistic] care stă pe o bancă aproape de gară [sau în gară] și care abordează fiecare trecător cu replica: „N-ai un leu? Haaaaai, dă-mi un leu!” Dacă-ți vezi de drum și nu o iei în seamă, începe să strige după tine: „Tuuuu, n-ai un leu?” E practic refrenul fiecărei zile de-a ei: lei și iar lei... Tot în anul I de facultate am cunoscut, într-o zi obișnuită, la bibliotecă, o altă doamnă care m-a șocat. De astă dată ceva mai tânără, de vreo treizeci și ceva de ani. Avea cu ea două-trei plase îndesate cu zdrențe și alte cele [ulterior mi-am dat seama că erau „averea” ei] și-a început să mă întrebe unde stau, cu cine, și dacă n-aș putea-o lua cu mine la cămin. Prea mi s-a părut băgăcioasă, prea îndrăzneață! Am ascultat-o, mi-a fost milă de toată povestea cu tatăl ei care a dat-o afară, că vine de departe și chiar nu are unde să stea. M-a înduioșat, dar mi s-a părut dubioasă, așa că i-am spus simplu că n-am cum s-o iau la mine. Anul ăsta am revăzut-o: întâi la concertul de pian din luna lui Prier, când vâna oamenii și se băga în seamă cerșind bani pentru un bilet [până la urmă s-a strecurat cumva la final; mi-a lăsat aceeași impresie de impertinență], apoi azi-dimineață, în timp ce mă îndreptam spre chiubicăl. Abia în ultima clipă am zărit-o, dar mi-am continuat drumul, știind cum urma să înceapă să se victimizeze. Pe seară, după ce-am înapoiat costumul popular, aproape de casă, l-am reîntâlnit pe domnul cel grăsuț, cu bicicletă și voce blândă și cu mereu aceeași rugăminte. Măcar el nu mi se pare nesimțit, deși, de asemenea, sunt nevoită să-l refuz. Când am văzut că se dă jos de pe bicicletă, știam ce urmează să mă întrebe: „Nu vă supărați. Nu aveți ceva de lucru prin curte, prin grădină? Orice...” Cred că a fost a treia sau a patra oară când l-am văzut, mereu pe o străduță undeva prin apropiere. Oare unde înnoptează și cât timp colindă zi de zi căutând de lucru? La început nu aveam intenția s-o includ și pe ea, dar, acum că mi-am amintit, nu pot să nu scriu. Ai mai citit de câteva ori despre tanti-cu-mâini-tremurânde, vânzătoarea de flori care apare pe stradă odată cu venirea primăverii. Sunt sigură că datorită florilor mi-a fost drag de ea, deși primăvara asta mi-am dat seama că-n minte-mi croisem o părere cam utopică despre cea care te-mbie cu „Hai, fetița mamii, ia o floare să iau și eu o pâine...” Visul s-a cam năruit când am simțit izul tăios de alcool care-o învăluia; n-am vrut să-mi imaginez că vinde flori ca să-și cumpere băutură, deși de atunci am o oareșce reținere în ceea ce o privește... Fiecare oraș are oamenii lui. Ei sunt câțiva care-mi ies în cale obligându-mă, inevitabil, să-mi redefinesc noțiunea de om. Nu să mi-o schimb, ci s-o întregesc...