...
ție am timp să-ți povestesc tot ce mă doare, pentru că ai mereu răgaz să mă asculți. și pentru că știu că mă înțelegi. și pentru că mă ajuți să mă vindec. de fiecare dată... no, tocmai ce mă plângeam în timp ce mă îndreptam spre chiubicăl, când l-am zărit pe domnișorul la costum pe cealaltă parte a străzii. ducea un mănunchi de ochiul-boului [ deja începusem să mă gândesc cine o fi fata spre care se îndrepta]. i-am făcut cu mâna și i-am zâmbit, crezând că poate nu m-a văzut. el însă a traversat strada, m-a îmbrățișat și mi-a întins buchetul: „era o tanti pe stradă, de la ea le-am luat... și m-am gândit să i le dau primei fete care-mi iese în cale. așa că ți le dau ție!” degeaba am încercat să-l conving că mai aveam alte trei buchete acasă [ ochiul-boului cu flori galbene de la Dar, ochiul-boului legate cu ață aurie de la Spiriduș și ochiul-boului cu flori roz și mov adunate de pe drumul gării sâmbătă] și că mai bine le-ar dărui altcuiva. n-am avut cu cine mă-nțelege! mi le-a lăsat, m-a îmbrățișat și mi-a urat „Bucurii!”. după aceea n-am mai vrut să mă plâng. mi se schimbase starea ca prin minune! „clar, no!”: Doamne Doamne lucrează prin oameni...