8

...

aș fi vrut să-ți fi putut scrie un pseudovers azi, dar nu am reușit să-mi sincronizez gândurile prin ele. poate așa e rânduit: uneori pseudovers, alteori strofă camalessiană... din gând în gând, îți scriu doar că dor. și că mâine vreau îmbrățișare de chiar-chiar. doicaunul infinit. opt adică. la multe infinituri, carevasăzică... „să ne țină Doamne Doamne!”

să ai „nerăbdarea de-a construi răbdător”

...

Am amânat ultimele pagini ale cărții „modest elogiu al răbdării” pentru apropierea revederii noastre -ca să-mi servească drept paliativ și să mă mai statornicească rândurile de acolo...

„Să știi când, cum și cât să cheltuiești, dar și să economisești din energiile, sentimentele, ideile, ca și din finanțele proprii. Să-ți cultivi respectul de sine, dar și vocația slujirii.” (Dan C. Mihăilescu)

îndemn la strădanie

...

Atunci când faci un lucru, să te străduiești să-l faci bine. [ Oricât de mic și insignifiant ar fi sau ar părea, contribuie și el cumva, undeva la bunul mers al lumii.] Să ai conștiința asta. Să nu mai trebuiască să vină altul după tine să corecteze tot ce n-ai făcut tu din lipsă de atenție, din lene, sau din oricare alt motiv. „Dacă ți s-a dat ție, înseamnă că poți să-l faci!”, sau, cum zicea domnul Eminescu undeva: „Ci trăiește, chinuiește/ Și de toate pătimește/ Și-ai s-auzi cum iarba crește.”

exercițiu

...

exercițiu de răbdare, exercițiu de vedere a rostului. nimic nu e în zadar. dacă ți s-a dat acum acest lucru de făcut, înseamnă că poți. [pot pentru că nu mai sunt doar pe jumătate și pentru că mă întărește Doamne Doamne prin tine...] poate că cele citite și scrise nu-mi vor ieși pe cealaltă ureche. să lase măcar niște dâre pe cărare - așa cum face și Helix pomatia. nu ți-am spus că voiam să merg mâine acasă și ca să mă plimb după sânziene și ochiul-boului pe câmpuri necosite. eventual să mă prindă o ploaie bună de Cireșar și să mă facă ciuciulete, așa cum pățeam anii trecuți. sau să fie bălțile atât de mari, încât să trebuiască să plec direct încălțată cu cizmele de gumă ale mamei. o să-ți povestesc într-o zi despre discursul indirect liber, ca să vezi ce lucruri faine învață literatiștii. și după ce-o citesc, îți scriu și despre cartea care nu conține deloc vocala „e”. [ chiar începusem să-mi imaginez cum arată cuvintele ciuntite, când de fapt e un adevărat exercițiu de căutare al domnului Perec]. azi a fost soare și cald, dar eu tot cu ciorapi de lână stau prin casă. abia când le-am văzut ieri pe fetele cu trotinete din fața bibliotecii mi-am dat seama că poate chiar am devenit o friguroasă... 

teorie: fiecare oraș are oamenii lui

...

Una dintre teoriile mele nemărturisite e aceea că fiecare oraș are oamenii lui. Când scriu asta nu mă refer la oamenii care lucrează în spitale, librării, magazine de tot soiul, florării și tot ceea ce la colț de stradă mai putem găsi, ci la cei care își caută un rost. La cei care nu au neapărat un loc de muncă, un acoperiș deasupra capului, o bucată de pâine și o haină curată de îmbrăcat... De ani de zile de când stau aici, ai Sibiului îmi sunt familiari. Când am început facultatea, prima pe care am cunoscut-o, și care m-a speriat cu îndrăzneala-i, a fost Maria [abia acum câteva zile am aflat că așa o cheamă]. Mi-a cerut bani, și i-am dat ca să mă lase în pace. De atunci am învățat s-o evit; mereu se milogește, ba de zece lei să mănânce o ciorbă, ba de un leu să-și ia și ea ceva că-i gravidă. Uneori mă amuză aceste scenarii hilare, alteori îmi dau seama că e de-a dreptul de plâns... Apoi, mai e tanti cea grasă și foarte neîngrijită [ca să folosesc un limbaj eufemistic] care stă pe o bancă aproape de gară [sau în gară] și care abordează fiecare trecător cu replica: „N-ai un leu? Haaaaai, dă-mi un leu!” Dacă-ți vezi de drum și nu o iei în seamă, începe să strige după tine: „Tuuuu, n-ai un leu?” E practic refrenul fiecărei zile de-a ei: lei și iar lei... Tot în anul I de facultate am cunoscut, într-o zi obișnuită, la bibliotecă, o altă doamnă care m-a șocat. De astă dată ceva mai tânără, de vreo treizeci și ceva de ani. Avea cu ea două-trei plase îndesate cu zdrențe și alte cele [ulterior mi-am dat seama că erau „averea” ei] și-a început să mă întrebe unde stau, cu cine, și dacă n-aș putea-o lua cu mine la cămin. Prea mi s-a părut băgăcioasă, prea îndrăzneață! Am ascultat-o, mi-a fost milă de toată povestea cu tatăl ei care a dat-o afară, că vine de departe și chiar nu are unde să stea. M-a înduioșat, dar mi s-a părut dubioasă, așa că i-am spus simplu că n-am cum s-o iau la mine. Anul ăsta am revăzut-o: întâi la concertul de pian din luna lui Prier, când vâna oamenii și se băga în seamă cerșind bani pentru un bilet [până la urmă s-a strecurat cumva la final; mi-a lăsat aceeași impresie de impertinență], apoi azi-dimineață, în timp ce mă îndreptam spre chiubicăl. Abia în ultima clipă am zărit-o, dar mi-am continuat drumul, știind cum urma să înceapă să se victimizeze. Pe seară, după ce-am înapoiat costumul popular, aproape de casă, l-am reîntâlnit pe domnul cel grăsuț, cu bicicletă și voce blândă și cu mereu aceeași rugăminte. Măcar el nu mi se pare nesimțit, deși, de asemenea, sunt nevoită să-l refuz. Când am văzut că se dă jos de pe bicicletă, știam ce urmează să mă întrebe: „Nu vă supărați. Nu aveți ceva de lucru prin curte, prin grădină? Orice...” Cred că a fost a treia sau a patra oară când l-am văzut, mereu pe o străduță undeva prin apropiere. Oare unde înnoptează și cât timp colindă zi de zi căutând de lucru? La început nu aveam intenția s-o includ și pe ea, dar, acum că mi-am amintit, nu pot să nu scriu. Ai mai citit de câteva ori despre tanti-cu-mâini-tremurânde, vânzătoarea de flori care apare pe stradă odată cu venirea primăverii. Sunt sigură că datorită florilor mi-a fost drag de ea, deși primăvara asta mi-am dat seama că-n minte-mi croisem o părere cam utopică despre cea care te-mbie cu „Hai, fetița mamii, ia o floare să iau și eu o pâine...” Visul s-a cam năruit când am simțit izul tăios de alcool care-o învăluia; n-am vrut să-mi imaginez că vinde flori ca să-și cumpere băutură, deși de atunci am o oareșce reținere în ceea ce o privește... Fiecare oraș are oamenii lui. Ei sunt câțiva care-mi ies în cale obligându-mă, inevitabil, să-mi redefinesc noțiunea de om. Nu să mi-o schimb, ci s-o întregesc...

34

...
Dar,
azi-dimineață ai trișat.
ți-am simțit vocea veselă
și surâsul blând
 ți l-am adulmecat.
știu,
voiai să văd
că nici tu n-ai uitat.

stai liniștit.
cred că și de-ai vrea
nu ai putea,
căci astă matematică
e-atât de grea
încât, oriunde-ai fi,
n-ai cum să scapi de ea...

[ 7+8+9+10 = (10*11-6*7)/2=68/2 = 34 ]

Nimic nu e în zadar!

...

...

[muzichie de fundal - pentrucă ** ] 

tu vrei să „scapi” de mine dându-mi imbolduri de a face mai mult. dacă n-ai fi fost acolo, propt de nădejde, cel mai probabil aș mai fi hibernat ani buni de acum înainte...

au trecut durerile și emoțiile astei săptămâni. acum pot scrie detașată despre ceea ce a însemnat excursia interviaviatoare și ceea ce am învățat din această călătorie. cred că cel mai important lucru pe care l-am înțeles e acela că trebuie să încep să mă raportez altfel la visuri și la modul în care mă îndrept înspre ele. să nu mai aștept să-mi pice din Cer exact locșorul de rost pe care mi-l doresc, fără să mă fi zbătut să-l găsesc și să-l obțin...

dacă-ți spun că, imediat ce am ajuns, am dezmeticit mănunchiul de ochiul-boului ce visase cinci ore la geam, apoi am luat metroul șapte pe linia albă, în direcția Camil Ressu, n-ai înțelege nimic - pentru simplul fapt că nu există aceste coordonate. au fost doar un alt mod de a mă face să zâmbesc al steluței suferind de „fericire incurabilă”.

sunt bucuroasă că am fost. chiar foarte-foarte. îmi era dor să stau în fața unor oameni care să mă întrebe despre cărți și despre ce înseamnă universul lor pentru mine. oameni care, fără să știe, mi-au dat răspunsuri pe care le căutam de multă vreme... apoi, am văzut și că „jungla” nu e pentru noi, chit că luni întregi am visat la cum va fi când vom merge acolo. e prea paradoxal orașul ăla! depinde ce cauți, de găsit găsești tot ce vrei. mergi pe stradă și te vezi din pas în pas în altă lume [din Rai în iad, și viceversa. ]. până să ajungi la metrou, te întâmpină mirosurile și căldura înăbușitoare, apoi șuierul [ uneori insuportabil ] și mii de oameni grăbiți. [înăuntru - un adevărat studiu de caz!] din toți cei cu care m-am intersectat, îmi mai amintesc doar de bătrânica pășind mic ce lingea ambalajul de Milka și domnul chel care s-a dat mai mult de cinci minute pe leagănul atipic din parc. 

am bătut mii de pași de librării și apoi zeci de mii pe străzi necunoscute. am confundat bulevardele, dar în cele din urmă totul a fost cu un rost. sunt nenumărate locuri și lucruri frumoase, doar să ai ochi să le vezi [la fel e și cu oamenii]. iată că am ajuns în București mai repede decât mă așteptam, iar lecția cea mai cu folos a fost aceea că „Nimic nu e în zadar!”

pies: mă bucur(că)ești! :)

„clar, no!”

...

ție am timp să-ți povestesc tot ce mă doare, pentru că ai mereu răgaz să mă asculți. și pentru că știu că mă înțelegi. și pentru că mă ajuți să mă vindec. de fiecare dată... no, tocmai ce mă plângeam  în timp ce mă îndreptam spre chiubicăl, când l-am zărit pe domnișorul la costum pe cealaltă parte a străzii. ducea un mănunchi de ochiul-boului [ deja începusem să mă gândesc cine o fi fata  spre care se îndrepta]. i-am făcut cu mâna și i-am zâmbit, crezând că poate nu m-a văzut. el însă a traversat strada, m-a îmbrățișat și mi-a întins buchetul: „era o tanti pe stradă, de la ea le-am luat... și m-am gândit să i le dau primei fete care-mi iese în cale. așa că ți le dau ție!” degeaba am încercat să-l conving că mai aveam alte trei buchete acasă [ ochiul-boului cu flori galbene de la Dar, ochiul-boului legate cu ață aurie de la Spiriduș și ochiul-boului cu flori roz și mov adunate de pe drumul gării sâmbătă] și că mai bine le-ar dărui altcuiva. n-am avut cu cine mă-nțelege! mi le-a lăsat, m-a îmbrățișat și mi-a urat „Bucurii!”.  după aceea n-am mai vrut să mă plâng. mi se schimbase starea ca prin minune! „clar, no!”: Doamne Doamne lucrează prin oameni...

pendulare

...

[ sâmbătă ] azi trăit-am cu două suflete aceeași viață, în același corp.

[ sufletul nerăbdător, agitat, pe fugă ] 

o trezire buimacă, amânată [ deși, bineînțeles, planul fusese zorirea ], apoi două soiuri de traducere care m-au pus din nou față în față cu necoapta mea abilitate. renunțarea la a merge la târgul de carte [ ca să încep să citesc ce-am tot cumpărat și primit de luni întregi]. căldura aproape înăbușitoare și gândul că anul ăsta simt festivalul un pic în afara mea. [fără cele câteva rezumate englezite pe fugă, aș fi zis că am rămas cu totul deoparte de el.] fuga la tren, spaima că-l pierd. biletul cumpărat în ultimele cinci minute. fuga până la peronul patru. loc la fereastră. 

[ sufletul răbdător, liniștit, cu pași mici ]

 apoi liniștirea. articolul din Familia despre Arhimandritul Roman Braga. cuvinte de întărire. flori de câmp adunate de pe drumul gării. îmbrățișări acasă. mângâiat tiranozaur aproape vindecat. prăjitura cu cocos și rubarbă a mamei. doza de „intoxicare” cu cireșe culese din curte de tata. dude dulci și căpșuni. spălatul rufelor la râu. vindecarea ca prin minune a durerii de călcâie. bucuria regăsirii mirosului familiar din copilărie. scrisoarea Anei. anunțatul părinților despre excursia neașteptată. capitol despre scrisori și „Viața ce-i, dacă în griji ne irosim, și n-avem timp să stăm și să privim?” din corespondența despre răbdare. privit cerul de lângă mărul cel bătrân. cinat în familie. Tâlvana și „nu pot să mă obișnuiesc cu tine cu inel.” cafea ca să-l alunge pe Ene. plan pentru mâine. atât. liniște. punct.

departe nu-i departe

„Îți doresc Iubire! Îngere, ne vedem la răsărit...”
...

De ani de zile am scris, cu simplitate și sinceritate de copil, la zeci de oameni [mari și mici]. Foarte puțini însă [de numărat pe degete] mi-au răspuns cu același elan și constanță... Și asta pentru simplul motiv că suntem diferit croiți și trebuie să cauți bine-bine ca să găsești suflete-pereche... Dacă mă gândesc la scrisoarea de acum doi ani [exact doi!] și la avalanșa de bucurie pe care această prietenie a stârnit-o, capăt din nou încredințarea că nu e nimic greșit în a fi, măcar din când în când, nebun...

pies: copilule-iubitor-de-stele, mă bucur că ești!

povceașcă despre răbdare

...

„Blândețea este propteaua răbdării, ușa, sau, mai bine zis, maica răbdării.”

 (Sf. Ioan Scărarul apud Dan C. Mihăilescu)

ție ce-ți transmite astă fotografie?

© PhotogrAndra

o nestatornică stare

...

îi dau târcoale „gândacului dintre coaste” tot soiul de licurici și de furnici, de bătăi de tobă care mai de care mai incognoscibile [ ce mofturos cuvânt! ] ... de-aș avea pianul meu viu și acordeonul aproape, imediat mi-ar trece! [ ce paradox, vezi? toți ceilalți mă cred afonă... ] știu, ai dreptate. răbdare. răbdare și zorire. mai o gură de apă, mai una de cafea amară, mai un ciripit de afară, mai un strop și mă adun. cum se face că azi n-am băut niciun ceai?

îndemn la răbdare

...

o privire ghidușă și „stai un pic că ți-am [mai] adus ceva! ceva care să te ajute până ne revedem...”, apoi punga cu familia de șoareci de bibliotecă în care se adăpostea cartea cu Helix pomatia pe copertă. cum aș fi putut să nu zâmbesc văzându-i titlul? o să încerc să urmez sfatul unuia dintre dialoghiști și s-o citesc încet, ca să-mi fie cu deplin folos. e îndemn la simplitate, la autenticitate, la răbdare. [ că a tot fost vorba despre ele în ultima vreme în tot ce am simțit...]

„ Din cât ești mai la zi și mai departe de tradiție, dintr-atât se amplifică dezrădăcinarea, dezorientarea, deznădejdea. Din cât te vrei mai socializat și te consideri incapabil ( sau oripilat ) de singurătate, dintr-atât ești mai pustiit, mai singur, copleșit de senzația de inutilitate: a ta, a celorlalți, a lumii. Pe măsură ce te îngreunezi cu tot mai multe accesorii vestimentare, gadgeturi, fleacuri și capricii „ de fițe”, te îndepărtezi de simplitate, autenticitate și puritate. Devii tot mai artificial, mai înstrăinat de sine, mai dezarticulat. Și ești tot mai departe de bucuriile firești, de naturalețe, de împăcarea interioară.” (Dan C. Mihăilescu)

„ Cât mai mult natural, cât mai puțină artificialitate. Încetinirea traficului, cât mai multe zone pietonale, bicicleta, mai multe parcuri decât parcări. Mici afaceri de familie, respectul față de taifas, meditație, însingurări montane, căsuța de la țară, ritualizarea meselor prin oaze de ceremonial (în epoca instant-ului, cine-și mai face timp măcar pentru cafeaua la ibric?). Savoir vivre și la joie de vivre, haine comode, perfect adecvate trupului și contextului social, un dozaj cât mai atent și mai eficient de actual și retro, urban și rural, de conservatism și excentricitate, cultură și natură, deopotrivă în modă, gastronomie, loisir, mobilier, plăceri de colecționar, destinații turistice ș.a.m.d. Iar printre toate acestea, peste toate și dedesuptul tuturor: răbdarea, încetinirea. Înseninarea, nu încruntarea. [...] Atenție: nu-i vorba nicicum de leneveală, lehamite, ne-trebnicie, ziua și taclaua. Nu de vreun îndemn la amânare indefinită e vorba aici și nici pomeneală de remedii gen „plasture”, cum le-a botezat Carl Honoré (adică improvizația, falsa vindecare, lucrul de mântuială etc.), ci, repet: de găsirea timpului adecvat, a justei măsuri.”  (Dan C. Mihăilescu)

„Secretul îl constituie echilibrul: în loc să facem totul repede, să facem totul în ritmul corect. Uneori repede. alteori lent. Uneori să găsim calea de mijloc între cele două.”  „Traiul Lent nu înseamnă să trăiești ca un melc. Înseamnă să faci totul cu viteza potrivită - repede, încet sau în oricare alt ritm care duce la cele mai bune rezultate.” (Carl Honoré apud  Dan C. Mihăilescu)

ochiul-boului de Cireșar

...

ieri am revenit în oraș, cu mănunchiul de trandafiri galbeni și buchetul de ochiul-boului. cu două stații înainte să cobor, o doamnă din spatele meu mă întrebă:

- pe care dintre cele două îl preferați?

am zâmbit, apoi i-am spus că pe cel cu flori de câmp.

-eram convinsă că e așa! și eu aș fi răspuns la fel... să vă bucurați de amândouă!

leac pentru recidivant

...

Oftalmologul meu știa că pentru recidivantul vulcanului trebuie să ia măsuri mai drastice decât obișnuitele picături, așa că mi-a dăruit un al treilea ochi [pe care să-l port și să-l grijesc mai ceva ca pe ochii din cap]. Acum, dacă m-ai mai întreba „ce face ochiul?”, ți-aș răspunde că e cuminte. Privindu-l, recapăt constant încredințarea că toate au decurs până acum atât de firesc pentru că am avut răbdare; știu că doar continuând la fel vom răzbi la Lumină... Împreună.

clipiții

...

o fetiță cu pălărioară care, după ce-a coborât din mașină, le urma pe mama și sora ei citind, o altă picolină care rupsese o frunză din gardul viu de lângă drum, iar mama tocmai îi răspundea: „cum să fie plină de purici?”, domnul pe care l-am auzit în parcul unde mereu se joacă table spunând cuiva: „te-am sunat să-ți spun la mulți ani de ziua învățătorului...”, cei doi ștrumfi care alergau după porumbei în parcul ascuns pe care l-am descoperit recent... ei sunt doar câțiva dintre cei care mi-au ieșit astăzi în cale și timp de câteva secunde m-au oprit din val-vârtejul gândurilor.  dacă n-aș fi fost așa uitucă probabil ai fi găsit alte zeci de exemple care să te facă să zâmbești...

tot ceea ce-ar fi contat azi ar fi fost să-i spun mamei c-o iubesc. 

scrisoare de început de Cireșar

...

Dragă Cireșarule,

      Pentru simplul motiv că-mi era dor să-mi așez gândurile sub formă de pseudoscrisoare, de asta mi s-a năzărit să-ți scriu. Și poate și pentru că sunt fericită și simt nevoia să nu las nicio zi să treacă pe lângă mine fără a face ceva care-mi bucură inima... Cred că datorită faptului că te-am întâmpinat Acasă și pentru că am primit Viață mi s-a schimbat starea și am căpătat  încredințarea că luând lucrurile pe rând totul se așază rostuit. 

     Planurile pe care mi le croiesc sunt împărțite alături de Dar, căci altfel ai citi cuvinte doar pe jumătate. Așadar, sunt cărți care așteaptă să fie descoperite, scrisori care se vor orânduite, fotografii care vor fi printate, povcești împărtășite, locșoare de rost vizitate, flori de câmp adunate și câte și mai câte din cauza orei târzii uitate...

     Cam atât. Ba, ar mai fi ceva! Dacă se vor coace acasă, în pom roadele-ți dulci să le mâncăm ne vom urca!

cu aripi de nădejde,

Dogiana

17 [6] / 2

...

©PhotogrAndra

[Titlul nu e nicio matematică incomprehensibilă. Șaptișpe e numărul vizitei „dintr-un milion” la oază. Șase e de când doicaunul ne-am dus la chilia bunicului-care-ne-sfătuiește-aspru-și-ne-privește-blând. Doi e reactualizarea urcării din luna lui Brumar alături de copilul-steluță.]

„Simt că e ceva minunat acum în sufletul tău...” Știu că așa e, doar ai contribuit la strunirea-mi înspre curățire... Cu fiecare zi care trece ne schimbăm [ deși rămânem aceiași, devenim alții], mai ales când ceea ce ni se întâmplă este semnificativ pentru sufletul nostru - poate de asta am căpătat acum o altă stare. Niște noi repere la care să cuget și la care să mă raportez în ceea ce fac. Vezi tu, e important să primești sfatul potrivit atunci când ai nevoie; deodată parcă se limpezește totul și începi să vezi clar cărarea pe care să purcezi. Nu mi-am dat seama imediat, dar încep a simți și eu. Într-adevăr, mi s-a dat putere. Nouă nădăjduire de avânt. 

Le sunt recunoscătoare lupilor tineri. [Mereu le voi fi.] Pentru răgaz. Pentru sfaturi înțelepte. Pentru priviri necibile, dar pline de iubire. Pentru curățarea dinlăuntru. Pentru Viață. Pentru binecuvântări. Pentru întărire. Pentru rugăciuni. Pentru zâmbetele calde, mângâietoare. Pentru sentimentul de Acasă. Pentru grija de îndreptare. Pentru costumul popular. Pentru că mă ajută de fiecare dată să înțeleg adevărata esență a vieții...

Să ne ținem de mână. Vom răzbi împreună!