...
rochia am luat-o-n grabă și trenul l-am prins. datorită trezirii tardive, aproape tot pe fluier de plecare. pe Tiranozaur l-am găsit rebegit și pansat la un picior; ieri noapte l-a călcat iar o mașină. de cinci ani încoace, câinele ăsta a pătimit atât de multe, că nu știu cum de mai rezistă și cum învie de fiecare dată, chit că rănile-s cumplite. până și inima mea de gheață s-a înmuiat când l-am văzut așa... la amiază am vrut să intru la Cope să văd cum au reamenajat magazinul copilăriei mele, locul unde mă trimitea mama [cu bilet] când eram mică-mică să cumpăr de-ale casei. rafturile cele maroniu-închis și vechi, ca și antica tejghea ce mi-a rămas în minte, au dispărut acum; de asta sunt un pic confuză dacă aerul încăperii e același. aș fi vrut ciocolată de casă. dar când l-am zărit pe eti-puf m-am răzgândit subit. „mama, Cope nu mai e la fel... și înghețata. mai știi? mirosul de vafă de cacao...” după ce-am bătut ouăle pentru crema de zahăr ars și mi-am cetit peticul cu gânduri bune, m-am amuzat englezește alături de Ștrămpănel. până să se-nvolbure norii, am apucat și-o fugă în grădină, lângă măr. despre cum acceptă părinții faptul că la un moment dat și copiii lor mici cresc, cu altă ocazie...