...
Când m-a întrebat Tâlvana acum câteva zile de ce nu mai desenez, mi s-a părut natural să-i răspund că nu am timp. Acum mi-am dat seama că, deși nu m-am mai atins de creioane de ani buni, oarecum mi-e dor. Cred că a rămas în mine, într-un sertăraș al inimii. Altfel nu-mi explic foamea cu care tot caut pictori [deocamdată nelipsitul Van Gogh, Degas, Magritte și Monet] atunci când nu sună niciun francofon pe planeta F612. Aseară am primit un minunabil dar, cu ajutorul căruia voi învăța mai multe într-ale caligrafiei. Azi i-a venit rândul binemeritatei doze de admonestare de la locuitorul de pe Laudongasse. Am băut vreo trei ceaiuri „praf de stele” și-am mâncat dulce din iaurt, afine, cocos și miere, ca să uit cât e de trist să fii duminica singur... Am uitat să-ți povestesc că Bubu e din ce în ce mai bolnav și am fost nevoită să-i caut înlocuitor [asta e prima scrijelitură a polarului]. Mâine am de revăzut toate cele șapte-ori-infinit clipe, de deschis plicul roșu de la Andra* și pachetul de la castana, de îmbrățișat părinți și Ștrămpănel, de privit Cerul de sub bătrânul măr... Și-atât. Sunt destule. Unde să mai încapă și dorul?