...
îmi plănuisem în gând să nu mai stau multe minute, ca să pot mâneca. apoi am primit mesajul cu „pese: mi-ai rămas datoare cu o plimbare cu pufuleți optimiști...sau plimbare optimistă cu pufuleți” am zâmbit, apoi am continuat cu paginile despre obstaculare și periculozitate [ ce cuvinte! ] în educație. apoi a sunat telefonul. abia a doua oară am răspuns. tonul vocii îmi spunea că era ceva schimbat. mă speriasem, să nu se fi întâmplat ceva. o știam la câteva sute de kilometri depărtare, eventual hoinărind pe străzi.
- unde ești?
- într-un loc de unde se văd stelele...
- doar nu vei fi venit la Sibiu!
- cum să vin la Sibiu?
ceva din lăuntru mă îndemna totuși să ies și să mă uit pe geam. când am văzut-o la colțul străzii am izbucnit în râs. câtă „nebunie”! râdea ștrengărește, cu două pungi de pufuleți în mână. ca să-mi achit datoria. venise a cerși îmbrățișare de urs...
oameni diamantini. câtă dreptate avea cine-a zis că „unele prietenii sunt de o viață...” !