...
azi mi-a fost dor de altădată. de mine - cea care avea timp de hoinărit pe străzi în timpul zilei, când razele soarelui sunt cele mai mângâietoare. de copilul care zâmbește din senin. de o pungă de pufuleți mâncată pe o bancă în parc, privind dansul norilor pe fundal miozotic. de câteva pagini citite într-o piață retrasă. de privit trecătorii. de fotografiat obloane sau cotloane inedite... cu alte cuvinte, de toate acele bucurii care nu pot fi cumpărate, căci sunt neprețuite. m-am uitat la ceas și mi-am zis că ies. mi-am zis în gând, hotărâtă, că ies la aer. afară nu sunt zăgazuri. te-ai gândit vreodată la asta? nu sunt ziduri, nici lanțuri invizibile, nici uși autoblocabile. afară e doar vântul, care zilele astea zburdă cu o voioșie debordandă prin toate colțișoarele. când ți-am scris mesajul, devenisem melancolică. „dacă te robotizezi, o să-ți aduc aminte ce m-ai învățat!” apoi am zâmbit. știi că nu pot rămâne încruntată când te simt lângă mine...