...
am cam ostenit. sau e doar modul prin care mă plâng mie însămi pentru performanța de azi. adevăru-i că m-a cam extenuat examenul. stoarsă, cum nu am mai pățit de mult. așa cum nici nu-mi aduc aminte câți ani vor fi trecut de când nu mi-a ajuns timpul să scriu. după trei ore parcă-mi vedeam sentința: o notă pe jumătate. după patru ore sunate de clopoțel nu știu cum arată subiectul II, doar că e plin de dezacorduri și tăieturi...[măcar n-o să fiu acasă când se afișează. nu mi-e necaz, dar mi-e rușine...] paradoxul e că, deși am ostenit, parcă nu mă doare această dezamăgire. azi-dimineață când am deschis poarta și l-am privit pe Suru, am văzut dâra unui avion care pornea dinspre vârful lui. și am zâmbit, căci mereu m-am gândit că avioanele de pe cer împlinesc dorințe. [așa, ca stelele căzătoare] după vreo douăzeci de minute, am revăzut-o din autobuz. era mult mai lungă, și mi-am zis că are să fie bine cumva...mi-am cam luat gândul de la visul cel mare, cel puțin deocamdată. asta pentru că la mine procesul maturizării va mai dura câțiva ani buni. [deși nu-mi place lumea oamenilor mari, uneori simt că poate ar trebui să dau dovadă că îmi pot ține capul pe umeri...] și cam gata. că am ostenit. mă așteaptă oaza. eu pe ea, mult mai degrabă. „să am grijă la ochi”, aista sfat l-am primit...cred că s-au întâmplat cam multe în ultima vreme și am nevoie să le las să se așeze. [despre traducere și interpretare, peste doi ani. important e că am de ce să mă prind...]
pies: LudușAna, abia după ce am ajuns acasă cu sandalele mi-am dat seama de unde îmi păreau cunoscute...