...
Azi, în timp ce dădeam cu aspiratorul și cânta melodia asta la magicfm, am avut un soi de „revelație”: mi-am amintit cât de minunabil de frumoasă e viața! Zică cine ce o vrea, dincolo de toate, pentru mine tot așa o rămânea! M-am oprit câteva secunde și m-am întrebat cine mă oprește să dau sens clipei, să mă bucur de ceea ce sunt, de oamenii minunați pe care îi am alături... Ș-apoi mi-am dat seama că nimeni și nimic nu mă oprește [ba mai mult, Doamne Doamne îmi dă avânt...] și că oricând poți începe ceva bun dacă nu ești pe deplin mulțumit de ceea ce ai lăsat în urmă. Cum-necum, întâmplător am citit adineauri cuvintele domnului Noica Despre omul mediocru. Am uitat să-ți povestesc că am primit recent o altă minunată carte, Eseuri de duminică, [și darul a venit după doar câteva zile după ce am stat minute bune în librărie căutând și negăsind o anumită scriere de-a dumnealui], pe care o savurez acum printre alte povești și metodologii. Îți las și ție un strop:
„Îți vine să crezi, uneori, că noi, cei care purtăm de grijă la toate, nu mai avem răbdarea să experimentăm destul cu noi înșine. Trebuie să vină peste noi stări neașteptate și nedorite spre a ne da măsura, spre a ne pune la lucru virtuțile. Ce deprimare trebuie să se fi abătut peste noi, ce osteniți trebuie să fim, ce devreme plictisiți de toate, ca să nu ne putem însufleți fără constrângere, să nu fim cu adevărat noi înșine fără intervenția unor puteri străine de noi. Cât de paralizați trebuie să fim de simțământul mediocrității noastre! Căci numai conștiința unei mediocrități de neînfrânt explică, dar nu scuză, tot ceea ce nu este fiecare dintre noi. Poate că prin preajma noastră se află un om tânăr, un om neîncrezător în puterile sale, copleșit de gândul propriei mediocrități, gata să se dăruiască la întâmplare lumii, așa cum au făcut-o, rând pe rând, aproape toți. Dacă i-aș vorbi mai ales lui? Dacă i-aș spune, ca într-o scrisoare deschisă: „Prietene, nu ești mediocru. Sau, dacă ești, nu interesează. Nu te gândi la ce au făcut alții. Gândește-te doar că viața dumitale este, în felul ei, un prilej unic. Dacă te-am întrebat la început ce crezi despre dumneata, n-a fost spre a răspunde: cred bine sau cred rău, ci pentru a-ți aminti, în măsura în care am dreptul s-o fac, că trebuie să te războiești nițel mai mult cu dumneata; că în dumneata doarme ceva: un om mai interesant decât bănuiai, sau un creștin mai bun decât o arăți, sau poate un erou; și în orice caz doarme un om adevărat pur și simplu. Vezi, nu-l lăsa să doarmă pra mult.” (Constantin Noica, Despre omul mediocru)