...
văzându-l pe el
crescând îmi dau seama cât de repede zboară anii. parcă mai ieri veneam
plângând cu genunchii și coatele sângerânde de la căzăturile cu bicicleta, iar
tata ne răspundea glumind că „așa pățeam și eu când eram prost!”… [atunci era râsu-plânsu-n ochii noștri!] parcă mai
ieri nu știam de lumea oamenilor mari și a grijilor care-i împresoară zi de zi
pe aceștia. parcă mai ieri aveau toate
un același-altfel gust. un gust de cacao cu lapte pe care mama nu ne-o mai face pentru că pe Mădă am dat-o de
mult. un gust de năzdrăvănii născocite împreună cu Tâlvana și
băiatul-cu-bube-de-cacao. un gust de pită cu zahár, de mers la baie la râu, un
gust de praf cu care ne era acoperită pielea în fiecare seară când intram în
casă de la joacă…acum au rămas doar izuri izolate, ce-mi răsar ici-colo-n
amintire. azi spre exemplu mi-am amintit de aroma de cacao a înghețatei la
cornet. [curios lucru, acum niciuna parcă nu mai e la fel…]
am început să reiau
pulsul satului. vorba vine, că prea conștientă de ceea ce se petrece pe-aici
n-am fost mai niciodată. [poate doar atunci când citeam Moromeții la trunchiul merilor și mă amuzam făcând analogii în gând] recunosc însă că-mi place să dau o fugă pe străzi și pe cărări
când soarele începe să se ascundă după deal. e atâta liniște în bătaia lină a
vântului și-a milioanelor de cri-cri-uri care răsar de peste tot, că parcă n-am
crescut un strop... și, cu toate astea, timpul trece. până și vara trece, semn
că m-am bronzat cu urma de la ceas…