...
Azi am dezertat de câteva zeci de ori. Și de câteva sute mi-au trecut și retrecut prin minte cuvintele de ieri ale detectivului. Ca un soi de: no, vezi că e cum ți-am zis? „Ce, voiai să fie totul bine și ușor?”, vorba copilului-steluță... Nu, nu mă aștept să mă primească nimeni cu pâine și sare. Știu că n-o să fie așa. Vreau doar ca din toamnă să fiu lăsată să încep să dăruiesc din ceea ce am adunat atâția ani, din dragostea mea pentru franceză. Și asta pentru că nu puține au fost reacțiile de „Ce frumos! Studiezi franceza...Mi-ar plăcea și mie să știu mai bine...” pe care le-am auzit ici-colo de la nenumărați tineri. Nu mă aștept să mă primească nimeni cu pâine și sare. Așa ceva nu există într-un sistem bolnav. Vreau doar să fiu lăsată să dăruiesc altor copii din bucuria mea. [Mi-am amintit astă-seară că la alegerea de acum trei ani a literelor au contribuit oarecum și micile lecturi [cu voce tare] de cărțulii din liceu, acele momente în care simțeam că am găsit ceva care îmi place cu adevărat...] Azi am dezertat și mi-am consumat nervii aproape de tot. Încă nu pot accepta că oamenii mari sunt apatici fără motiv și te plimbă de colo-colo ca pe un nimeni când s-ar putea totul rezolva cu răbdare și un strop de bunăvoință. E un sistem bolnav, care se extinde ca o ciupercă...M-am supărat și-am zis că încă nu am putere să lupt cu asemenea mori de vânt. Și totuși...poate că toate aceste piedici au rolul lor. Nu știu ce și cum va fi. N-o să mă întâmpine nimeni cu pâine și sare, dar parcă nădejdea tot nu mi-o pot pierde [cred că încă există nădejde atâta vreme cât mai întâlnești copii-iubitori-de-stele]. Buruienile se pot smulge, ciupercile extirpa. Oamenii apatici trebuie iertați. Dincolo de nori, în spatele umbrelor, e lumina...