...
Mesajul
Anei de La mulți trei ani de scrisori!
primit duminică seara l-am citit lăcrimând, cu mare durere de pleoape. Cu
ochiul drept bandajat, ca un veritabil copil-boacănă ce sunt. Adevăru-i că nu
mă întrece nimeni când vine vorba de „semne de bună purtare”. Căpătate în cele
mai banale situații, bineînțeles, căci nu auzi prea des de oameni care
aproape-și scot ochii în colțul scaunului de la birou când se apleacă să ridice
un șervețel căzut pe podea, nu? Lovitura m-a șocat. Nu-mi venea să cred ce
performanță reușișem atât de repede. M-am agitat vreo câteva minute (mai mult
anapoda!), apoi n-am avut încotro și a trebuit să bat la ușa de urgență. Noroc
că e aproape vizavi de casa portocalie, altfel aș fi găsit cine știe ce alte
motive să mai amân... M-am așezat pe scaun așteptând și-am început să plâng de
durere și de ciudă. Ca și cum mi s-ar fi cuvenit totul și nu aveam ce căuta
acolo. Aveam doar altele mult mai importante de făcut! În plus de asta, venisem
sigură, așa că mă simțeam îndreptățită să plâng de ciudă. Abia ce mă întorsesem,
fericită și cu planul următoarelor zile bine stabilit, dar acum eram pur și
simplu legată de mâini și de picioare (ironia sorții: cu ele libere!)… Câteodată
sunt o îngâmfată și jumătate! Imediat mă revolt când nu-mi convine ceva, ca și
cum mi s-ar cuveni totul. Sănătatea am neglijat-o total, ca și cum ar fi fost
de la sine înțeles că al meu organism trebuie să funcționeze mereu ca un ceas
elvețian! Nimic să nu mă doară și nimic să fie în neregulă! De
parcă n-aș fi știut că nu poate fi și nu e așa! Au trecut abia șase zile și
pâcla, durerea și umflătura au dispărut aproape în totalitate. Când îmi
amintesc cât de panicată eram duminică, nu pot decât să fiu recunoscătoare
pentru minune; trebuie că Cineva acolo Sus mă iubește mult, mult, mult, nemăsurat
de mult… Aveam planul bine pus la punct, dar Altcineva a vrut să-mi reamintească
să mă opresc din fugile mele fără rost și să văd
adevărata valoare a vieții înainte de orice altceva. Altfel, zadarnic…