zis-a domnul Eminescu.
„Așteptarea s-a transformat în nerăbdare, nerăbdarea în neliniște, neliniștea în îngrijorare...și scrisoarea tot întârzia să apară. Mă bucur că mi-ai scris... Sunt un copil când primesc scrisorile de la tine, mă bucur ca atare. Mă uit în jurul meu și mă gândesc că tu mi-ai vorbit de simplitate; nu știu câți se pot bucura de ea, poate că doar cei care mai vor să fie copii o apreciază...”
(dintr-un petic de răspuns)
Azi-dimineață mi-am cumpărat stilou, prea îmbătrânise penița portocalie... Știu că ar fi fost de dorit să strâng bani și să-mi iau ceva mai „de calitate”, dar acum sunt fericită cu noul meu simplu prieten cu cerneală neagră. Deja ne-am apucat de scrijelit petice pentru oamenii dragi. M-am hotărât să nu mă mai încrunt atât (mama ar fi bucuroasă să știe asta) și să am răbdare. Să nu renunț nicio clipă, pentru oamenii minunați care țin la mine și pe care-i iubesc. Dacă regret ceva e faptul că nu știu să le arăt și nici măcar să le spun acest lucru cât de des ar trebui. Să le spun, pur și simplu, fără explicații, că îi iubesc. În seara asta, venind spre casă, am văzut pe un stâlp lipite două foi A4 pe care scria cu majuscule: „te iubesc din toată inima mea”. Nu mi-am putut reține zâmbetul, mare lucru aceste cuvinte așezate de cine știe ce necunoscut acolo...Știi ce am învățat? Că „dăruind, vom dobândi”, cum frumos spunea Nicolae Steinhardt. Dăruind puțin, vom dobândi mult... Am învățat că cea mai mare răsplată și cele mai mari bucurii vin atunci când reușești să-i veselești pe ceilalți prin ceea ce faci.
Concluzia de azi: chiar și o simplă felie de pâine prăjită e mai gustoasă când o mănânci alături de cineva drag...