„Câteodată mă orientez după steaua polară,
Altădată după cuta de pe fruntea ta,
Uneori timpul începe să doară,
Alteori e o zi și nimic altceva.
Câteodată în zi încap ore mai multe
Și secunde puține-mi rămân uneori,
Uneori nu e nimeni care să vrea să m-asculte,
Sunt mulți care-ascultă ce nu vreau alteori.
Mai ales că sunt ani și sunt kilometri
Când trec totdeauna prea ușor sau prea greu.
E mai bine atunci să nu ai parametri,
Doar mergi lângă mine, lângă tine merg eu.
Nu mai am cu ce ochi să mă-ntorc către tine
Ca să vezi, ca să crezi ce e rău când e bine,
Nu mai am cu ce mâini să ating gândul tău,
Ca să minți, ca să simți cât de bine e rău.”
(Balada singurătății, Smaranda Vornicu)