Au tăbărât pe mine să despachetez cadoul de la Ana, prefăcându-se mai nerăbdătoare să afle ce-i înăuntru. Nici nu am apucat bine să-mi probez mănușile „false”, „numa' bune de purtat nici când e chiar iarnă, nici când e chiar vară”, când am auzit bătăi puternice în ușă....Și am deschis-o, apoi am rămas fără cuvinte. Cei „fără timp” m-au păcălit și surprins cum nu se poate de minunat. Chiar pentru mine erau acolo? Văzându-le ochișorii sclipind, se părea că da...Dar cum și de ce? Cum și de ce? Aș vrea să pot descrie ce am simțit, dar sentimentele au fugit direct în inimă, mi-e imposibil să le mai scot de acolo...Darul cel mai minunat sunt ei! Ei, cei care își dăruiesc continuu micile bucurii ale vieții...
Mi-era dor de scrisori, am primit azi cinci. Cea care mă aștepta acasă, sosită prin poștă, era, curios lucru, anonimă: „CINEVA ACOLO SUS TE IUBEȘTE!”. Atât, nimic mai mult, nici măcar un punct. Nicio semnătură, doar cele cinci cuvinte și semnul exclamării...Și, culmea, nenea Poștașu pare să fi complotat involuntar, căci nu se vede numele orașului din care a fost trimis plicul pe ștampilă. Nu că ar conta neapărat, dar nu pot să-mi dau seama de unde e, deși scrisul îmi pare cunoscut de undeva...
„Poți să te apropii de om fără să te apropii de Dumnezeu, dar dacă te apropii de Dumnezeu, sigur te apropii și de om, care este purtător al chipului lui Dumnezeu, că știi că Dumnezeu l-a pus pe om în forța ta să-I slujești prin om lui Dumnezeu.” (Pr. Teofil Părăian)
Nu mai pot scrie mai mult, restul se păstrează inimii. Sunt mai mult decât fericită...