someone I admire

I've been admiring Béatrice Peltre's food creations and lifestyle for a few months.

Pay a visit here and you'll understand why.

sfori de împachetat inima

desculț într-o ninsoare dureroasă

i-ar scrie lui Sherlock că-i pare rău și că tare mult i-ar plăcea să se întâlnească la un ceai, dar Sherlock are dreptate să fie supărat și să-i plătească cu aceeași monedă. au mai fost și altădată răspunsuri nerăspunsuri din partea altora care n-au mai vrut să știe nimic de Nunuc. și el nătângul a tăcut, deși l-a durut tare mult indiferența. s-a prefăcut într-un om care doarme vacanța asta, dar acum a terminat rândurile lui Perec și va încerca să-și amintească de toate lucrurile pe care le are de făcut, zilele zboară și Anul Nou bate la ușă, doar n-o să-l găsească în halul ăsta. s-a tuns iar azi, nici nu mai știe a câta oară din iunie. ”de ce?”, e o întrebare al cărei răspuns s-a cam săturat să-l repete. dacă n-ar fi de-ajuns, Tâlnava  și-a adunat lucrurile în cutii (până și cărțile din raft) și nu mai vrea să vorbească cu el.

Doamne Doamne, îmi dai voie să plâng?

doar tu, de unul singur

de la o Andree am învățat decembrie trecut să-mi împart bucuriile (pe toate, și pe cele mari și pe cele mici). o Adriana încearcă să mă convingă la fiecare sfârșit de noiembrie că numele ei e tot un derivat al numelui ”Andrei”. un Andrei avea dreptate când mi-a zis că pentru o schimbare e nevoie doar de un om, iar un alt Andrzej mi-a reconfirmat azi că, într-adevăr, așa-i.
e atât de bine să știi că tu ai stârnit avalanșa. învinovățitor de bine.

Dogiana versus Nunuc, poveste despre ”ce vreau să mă fac când o să fiu mare”

Datorită Anei  mi-am amintit că în luna august a anului trecut am scris postarea asta, într-un moment în care-mi era tare dor de mine, copilul de altădată. Unde e Dogiana (așa-mi poceam eu numele pe vremea când nu puteam pronunța corect cuvintele) acum și (la) ce mai visează? Hai să-ți povestesc!


Bun, am folosit o clepsidră magică și citim povestea Dogianei...sau a lui Nunuc. A Dogianei tranformată în Nunuc, sau cum vrei s-o iei, e cam același lucru.

Imaginează-ți un copil jucăuș care știe toate poveștile de la grădi și cere la fiecare patru zile alt bloc de desen, să mâzgălească fete-iepuri cu coarne și cozi sau figurine de pe cutiuțele de boni-boni. Desena tot ce apuca, ”operele de artă” se găsesc și acum într-un sertar de la nr.61 și pot fi admirate la cererea publicului doritor. Avea o poșetuță verde-închis (un fel de turbat fosforescent) în care păstra surprizele de la ouăle kinder. Una dintre ele, la care ținea mult, era o pisică-pictoriță pe nume Miaunica, pe care o închidea sau o scotea din cufărul cu tablouri (găsit tot în gălbenușul magic), după bunul ei plac..Pe vremea aia își dorea să se facă pictoriță, deși nu-i prea plăcea cum suna cuvântul ăsta. Pe urmă a urmat o perioadă în care cosea (ceea ce e un pic cam mult spus, ținând cont de rezultate) haine pentru păpuși (încă o mică paranteză: haine pentru păpușile ”rele”, adică cele mai ieftine... pe cele ”bune” le ținea în ambalaje: ca fapt divers, și acum mai are o Cindy aproape intactă) și zicea că vrea să fie designer vestimentar. Poate doar de dragul de a răspunde în tonul general zicea și ea uneori: ”Vreau să mă fac doctoriță.”

Alzheimer nu se manifestă la 19 ani, dar Nunuc are o pierdere de memorie și o să sară peste câțiva ani din poveste. Te rog să-l ierți, dar nu are rost să fie ipocrit.

Pictoriței a început să-i placă matematica în școala generală și rezolva cu drag probleme de olimpiadă, deși nu ajungea niciodată mai departe de o mențiune județeană. Pentru liceu, a ales o clasă de științe, răspunzând: ”Nu mă întrebați, nu știu ce vreau să fac mai departe.” Timp de doi ani a avut impresia că știe bine multe lucruri, dar foarte bine nimic. Îi plăcea franceza, dar nu a știut să valorifice acest lucru. În clasa a XI-a a redescoperit creioanele și blocurile de desen și i s-a năzărit că vrea să se facă designer de interior (vis alimentat și de emisiunile de pe Discovery travel&living), dar nu a avut destulă încredere și putere de convingere, iar foile albe au ajuns a doua oară dedesuptul caietelor, cărților și manualelor. La un moment dat a intrat în scenă un extraterestru de care-i plăcea, datorită lui a început să scrie. A scris până a devenit obișnuință, un soi de drog. A scormonit după povești și a descoperit că-i place. A început să trimită scrisori din ce în ce mai des și a văzut că-i place și mai mult...

Pe Nunuc îl cunoști deja: e un visător incurabil, nu prea realist când vine vorba de alegerea meseriei. E sigur că pe-a lui o să și-o inventeze singur. O să fie un soi de jurnalist - trimițător de scrisori - trainer- fotograf -designer -ghid turistic...

asta zice acum, că mai încolo cine știe ce idee îi mai sclipește.

și-un pic de culoare-n eprubeta magică

„Moș Crăciun, dormi?” sau o întâmplare ciudată în ziua de Crăciun

(ora 3 și-un pic)

-G., tu ai unde să stai până la 5, nu?

-Da, stai liniștit, o să fiu bine... 

(ora 9:05)

mă rod degetele, trebuie să scriu.

 am avut parte de o noapte de Crăciun diferită de oricare alta de până acum. tu, acum când citești, nu ai cum să-ți dai seama, dar sunt destul de obosită, au trecut vreo 30 ore de când n-am închis un ochi (ceea ce pentru mine e mult). să încep cu începutul, nu?

bine.

ieri, după ce că am supărat-o pe mama, n-am terminat nici felicitările și aveam de gând să-l aștept pe Moșu lustruind podelele...în cele din urmă, nu mi s-a potrivit socoteala de dimineață cu ce a ieșit seara. a trebuit să mă împachetez și m-am dus să-i întâlnesc pe Elefanți (fără ipocrizie, chiar îmi era așa un dordordordor de ei...). nu știu în ce măsură îi găsesc schimbați, cert e că au crescut și vor mai crește. mi-au lipsit. într-un fel nu mi-a prins prea bine să zgândăresc iar rana aia ciudată din vară, dar am trecut peste...ca în basme, cu binele înainte.

după ce am colindat orașul și-am îmbrățișat Crăciunul, a venit, inevitabil, și momentul în care fiecare trebuia să se îndrepte spre casă. normal, eu aveam o traiectorie mai puțin rectilinie, ce  implica și câteva telefoane și momente de așteptare ( mereu mi se întâmplă la fel, mare minune când n-o să mai depind de nimeni). problema mea a fost că nu mi-am dat seama că dorința asta de a nu deranja mă va face să-mi lovesc coarnele de zid chiar în ziua de Crăciun. la întrebarea : „Tu ai unde să stai, nu?” am răspuns un vehement „Da!”, gândindu-mă că o oră jumate nu-i un capăt de țară și oricum o să fie deschis la catedrală. norocul meu minunat a făcut însă să nu fie așa și m-am trezit în fața unor porți legate cu lanțuri, dimineața la ora trei, pe un ger de aproape crăpau pietrele și cu niște papuci nepotriviți în picioare. cel mai groaznic sunet pe care-l poți auzi într-un astfel de moment e bocănitul propriilor tocuri pe o stradă pustiu de înghețată. ce era să fac? pe cine să sun, când toți erau deja acasă? am început să mă plimb, nu de alta, dar altfel urma să mă transform într-un sloi de gheață. și-am început să dau ocoluri. piețele și centrul, plus străzile din apropiere în căutarea unui loc cald unde să pot sta. am vrut să pot bea un ceai liniștită, eu, copil nătâng de la țară, care nici acum nu știe că la oraș lumea vede stele verzi și vorbește abureli uscate la patru dimineața. sincer, îmi venea să urlu de furie..și, totuși, tăceam. la un moment dat, chiar m-am gândit la cineva căruia i-aș fi putut scrie un mesaj: „Moș Crăciun, dormi? Mi-e frig și am nevoie de tine.”, dar m-am răzgândit și mi-am continuat „drumul”. timpul stătea în loc și-mi degera toate mădularele. îmi era ciudă pe mine, voiam acasă. n-am avut încotro, mi-am înghițit încăpățânarea și am jucat rolul unui veritabil om al străzii. deși nu băusem decât suc de mere, simțeam uneori că mă clatin, că-mi pierd echilibrul și mă întrebam oare ce-or crede puținii trecători care mă văd: „Uite-o și pe nebuna asta, sărmana, cât e de beată!”. știam că la un moment dat o să le dau de bănuit și polițiștilor pe care i-am tot văzut patrulând și, cu cinci minute înaintea colacului de salvare, au oprit mașina și mi-au cerut buletinul. li se părea ciudat că de pe la trei și ceva hoinăream singură pe acolo și, sincer, cred că la început și ei m-au crezut nebună. îmi pare rău că nu-mi mai amintesc acum replica exactă, dar ce mi-au zis la final a sunat cam așa: „No,v-ați cam stricat Crăciunul. Și ați și răcit...”

ei bine, nu mi l-am stricat deloc. am simțit în schimb pe pielea mea prin ce trece un om al străzii când dă numai peste uși încuiate...crede-mă pe cuvânt, e îngrozitor.

cu iz de..altădată

”  Noi ieșim afară,

   Dumnezeu intră-n casă,

   După masă să fie gazda voioasă,

   La mulți ani să trăiască! ”

...

în noaptea dintre 23 și 24 decembrie, mama și tata aveau un număr dublu, chiar triplu de copii. adormeam târziu, asta după ce oboseam de la atâta râs. trăistuțele din dulapul cu naftalină al bunicii ne așteptau nerăbdătoare. ne trezeam cu noaptea-n cap și porneam la drum, uneori croindu-ne pașii zăpada uriașă. nu exista nici noaptea, nici frigul, doar o poveste cu pitici voioși ce-și rodeau fularele și deschideau porți cu ”Bună dimineața la Moș Ajun!” vestind Nașterea Domnului. mirosea în  case a mâncare, prăjituri și cozonaci, portocale și mere. oamenii se opreau, își lăsau deoparte lucrul, fețele li se luminau, pacea și bucuria parcă li se cuibăreau în suflete...mergeam ore, până răgușeam și adunam un sac de dulciuri.

Tâlvana, azi-dmineață pe la șase jumate: ”parcă mă văd și pe mine țâncă, c-o traistă uriașă agățată de umăr, târându-mă prin zăpada ce ajungea până la brâu după tine. mai știi că nu-ți plăcea deloc să mă iei? ”-Ce, tu, io-s țigană? Am râie?De parcă m-ai duce-n spate...”. mai știi ce fain era?”

acum am crescut și s-au inversat, inevitabil, rolurile. of, Moș Crăciun, timpul nu ne iartă...

flori de gheață

Poate nu știai că la noi acasă trăiește și o familie de cârlige...destul de colorată, dar, ce-i drept,  cam șubredă. Care mai de care se trezește să-și rupă vreun picior când e pus la treabă. Îl mai auzi vara pe câte unul urlând și încercând să scape de colții lui Rex sau îl găsești adormit prin iarbă. Mereu adulmec hainele întinse pe sârmă; îmi place la nebunie mirosul cearșafurilor bătute de vânt primăvara și al celor înțepenite de ger iarna, aduse, ca niște pacienți imobilizați pe targă, în casă, la căldură, să se dezmorțească...

...

ieri a nins prima dată iarna asta. zăpada vine odată cu bucuriile. bucuriile sărbătorilor vin odată cu zăpada

.

până una-alta

... iau lecții de la un copil de aproape 6 ani.



tea at home

 home for Christmas.

P.S. tea melody for today :-)

scenariul regizorilor-răni

...

Îmi spui că suntem actori amândoi și  că avem roluri de aceeași importanță, fie ele principale sau secundare. Mie îmi place tare mult să împărțim aceeași scenă și-mi pun sufletul pe tavă... Totul merge ca pe roate până când te hotărăști că nu-ți mai convine acest statut și că ți-ar fi mai bine ca regizor, altundeva. Și pleci și nu mai știu nimic de tine. Și doare. Și doare iar. Și caut bandaje pentru rană, doar că nu se vindecă.

 Vezi bine, uneori am impresia că am crescut, dar în definitv tot o fricoasă am rămas. Mi-e teamă că n-o să pot rezista mereu cu noi răni și regizori plecați prin alte teatre...

nikonuț

 Moș Crăciun a venit și azi. după mai bine de o jumătate de an, azi am redescoperit bucuria de a avea un aparat foto (Canonul pe care l-am ”stricat” nici măcar nu era al meu). aseară nu l-am luat, dar dimineață n-am mai rezistat și m-am întors după el, chiar de s-a evaporat bursa pe încă o lună. îl cheamă nikonuț și o să devenim cei mai buni prieteni...           

așteptând prima zăpadă

Știi bine că nu mint, am vorbit cu surse sigure: o să ningă ca-n povești peste câteva zile. Tot ce trebuie să faci e să fii copil cuminte și să aștepți.

Acum e frig în podul de acasă, probabil că pisicile din vecini se joacă de-a v-ați ascunselea printre materialele lăsate acolo de tata sau  dansează de zor pe covoarele mamei. Hamacul stă agățat trist de grinda de brad, săniile dorm neclintite de atâtea luni, păjanjenii și-or fi țesut autostrăzi pe cărămizile înghețate. Cauciucuri, antene, țigle, sacoșe cu papuci, cutii cu vopsea s-au adunat în șezătoare, Undrea-i subiect principal de discuție...

închid ochii. hai și tu, te iau de mână. avem o scară de urcat...

Pășești într-o mansardă în care miroase a brad, coji de portocale, scorțișoară, mere, nuci, ceai proaspăt turnat în căni colorate, biscuiți cu gem de afine și clementine. Ești impresionat de lumina dinăuntru, sunt geamuri uriașe care dau înspre muntele înzăpezit. Lemnele trosnesc în soba mică și răspândesc o căldură liniștitoare. Primești o pereche de șoșoni de lână și ești invitat să iei loc, așa că te cufunzi într-unul din fotoliile colorate din jurul măsuței de ceai. O mulțime de lucruri îți atrag atenția: pe de o parte numărul cutiilor și al cutiuțelor, apoi contrastul dintre liniile și multitudinea culorilor mobilierului pictat manual și albul pereților înconjurați de grinzile atent lăcuite; mai sunt și rafturile cu cărți, o pseudocutie poștală, șevaletul, fotografiile cu oameni fericiți, lampadarele și muzica de pian...

Eu vreau să fiu jurnalist când sunt mare. Vreau să trimit scrisori, să pictez, să citesc, să călătoresc mult și să fac poze, să adun multe multe povești, pe care să le îmbrac apoi în inspirație pentru alții.

Știu că lui tata îi va plăcea ideea mea și că, dacă și-ar permite financiar, și-ar prinde și acum mintea cu mine ca în câteva zile să transformăm podul de unii singuri , dar va trebui să mai aștept un pic, să mai adun visuri și să învăț să-mi cos buzunarele. Îți promit însă că peste câțiva ani o să te invit la un ceai la mine în mansardă, la o poveste despre cum așteptam prima zăpadă în primul an de facultate în prima zi de vacanță și despre schimbarea pe care Aiesec a adus-o în viața mea.

Ce zici? O să vrei să vii?



atât de multe, că nu mai încap...

...nici într-un sac.

telefonul meu are pierderi de memorie (așa stăpână, așa telefon), primesc mesajele ori după câteva ore, ori după câteva zile, ori incomplete...altele trebuie să le șterg, oricât de mult țin la ele. în mâinile cui ajung plicurile rătăcite? cine-și însușește scrisorile? am adunat cărți pentru vacanță, sper să nu le returnez necitite. nu mai sunt în stare să scriu (am în gând de ceva vreme povestea unui Anonim). mi-e tare dor de tata. azi am fost la piesa premieră a lui Tomohiko (mulțumesc, buburuză). am primit deja o cutie tare frumoasă de la Moș Crăciun. cunosc oameni minunați, pe alții o să-i revăd în curând. Iulia m-a ales în OC-ul de Grow, durerea de cap nu m-a lăsat luni să mă bucur așa cum ar fi trebuit de primirea veștii.  am văzut ”One Day” în weekend și, nu mă întreba de ce, am plâns ca o proastă. 

și ceasul arată 00:59, dar nu-i bai, e bine și așa...

cum zboară un gând spre cer?

Dragă Doamne Doamne,

    Tu știi cel mai bine că am fost un copil tare neascultător în ultimul timp. Nu știu ce e cu mine, dar te rog ajută-mă să-mi revin. Prea multă fericire și lucruri bune mi-ai trimis, poate nu le-am meritat, poate încă nu le merit...

    Te rog ajută-mă să fac ordine în dezordinea asta, vine Moșu și se întoarce tata, nu vreau să-i primesc așa.

Îți mulțumesc.

                                                                           Cu drag,

                                                                                          G.

fără timbru, Moșule :-)

                                                                                                                6 decembrie 2011, Sibiu


Dragă Moș Nicolae,


Aseară eram tare fericită, reușisem să pun firimituri de lucruri simple în plicuri pentru oamenii dragi. Nu pot descrie ce am simțit văzându-le reacția, de îmbrățișările pe care le-am primit nici nu mai vorbesc. În drum spre 317 am adunat lacrimile curate ale cerului (tu ai fost cel care le-a trimis, așa-i?)...  După porția de clementine, am răscolit printre gândurile de anul trecut, eram tare curioasă să-mi amintesc ce simțeam atunci și-mi doream să-ți scriu din nou, dar nu-mi puteam struni cuvintele. Până la urmă n-a ieșit nimic, am adormit cu bocancii lângă pat visând la seara din copilărie...

Bubu zice că acum e marți seara, ora 21:34, moment tocmai bun să-ți mulțumesc. Mâinile-mi dansează fericite pe tastatură, nu pentru că ar fi luat lecții de pian, ci pentru că poartă o pereche magică de pseudomănuși (una are un soi de model de fulgi iar cealaltă valuri), trimise de Ana într-un plic cu bule, o să le port până le tocesc.

Dragă Moș Nicolae, de ce mi se dă întotdeauna atât de mult înapoi?

Îți mulțumesc pentru tot binele pe care mi l-ai adus anul acesta!

                                                                                                              Cu drag, G.

P.S. Oricând ai nevoie de mine, scrie-mi, sunt aici. Și eu voi face la fel.

P.S.*: am găsit ieri un citat: ” Felul în care dăm valorează mai mult decât ceea ce dăm.” (Corneille)

vine, vine Moșu...

                                                                                                                       4 decembrie 2011, Sibiu

Dragă Moș Nicolae,

Aproape am reușit. Îți mulțumesc. O să-mi lustruiesc bocancii de dragul magiei clipelor de altădată.

                                                                 

                                                                                                          Cu drag,

                                                                                                                        G.

inelul buclucaș

(târziu, dar devreme) 

în toropeala în care eram afundată mai că mi-a stat inima când am auzit ușa pocănind și-a intrat un ins ce locuiește pe aici pe undeva. părea destul de obosit, dar n-avea nicio carte cu el. știam că nu avea de gând să rămână.

-  Înveți? m-a întrebat cu voce șoptită.

- Nu chiar, am răspuns oarecum jenată după ce mi-am lăsat ”jucăriile” în cutie...(adevărul e că nu așteptam musafiri).

- Le trimiți acasă?

- Nu, de fapt, le dau...Poți să te uiți dacă vrei.

A luat una în mână și a surâs. L-aș fi întrebat dacă mă crede nebună, dar am tăcut. A văzut MacMillan-ul și m-a întrebat dacă învăț engleza. I-am răspuns afirmativ.

- Și română?

- Nu, franceză.

- Fain, măcar e ceva sigur.

În momentul ăla sinapsele mele s-au trezit toate și au început să scoată aburi pe gânduri:

-Sigur? La ce te referi? Îmi și imaginam: ui primul om care-mi zice că fac ceva ”sigur”...

-Adică înveți ceva concret, noi facem doar abureli...

Cu fum strecurându-se printre beculețe, mi-am amintit că aseară am fost la ”Oscar și Buni Roz”, iar locomotiva se revolta de-a dreptul: dar teatrul e artă, nu abureală!

Eu n-aveam voce de la prea multă muțenie. El n-avea voce, el știe de ce/ de la ce. Or mai fi fost vreo două-trei  întrebări...

După două secunde de tăcere primesc întrebarea capcană:

- Ești căsătorită?

- ...

M-am uitat la el, uimită. Nu înțelegeam.

- De ce?

- Păi...din  cauza inelului.

- Aaa,..nu! Ar fi fost culmea. Ce-i drept, mă nimerise cu detaliul ăsta.

- Mă gândeam eu...

A mai stat un pic, s-a scuzat că mi-a tulburat ”liniștea” și a plecat.

Am zâmbit, îmi sărise somnul...