...
I-am cules din pădure în plimbarea de aruncat pietre în râu cu Sea și băieții. Cu mare grijă pentru că, asemenea mie, țin la spinii lor. Atât de mult, încât rezistă gerului aspru al iernii, vântului aprig, zăpezii și tuturor celorlalte intemperii. Apoi, se fălesc cu ei și la începutul primăverii, când Baba Iarna încă dă târcoale satului și nu lasă verdele să ne trezească din hibernare...
I-am așezat bucuroasă în vază în fereastra care dă spre Pietrar [cine-ar fi crezut acum câțiva ani că tata va face și așa ceva?], visând la zilele în care totul va fi numai zumzet și culoare... Oh, dar când i-am povestit tatei, deja și i-a imaginat aruncați de mama prin grădină și pe el s-a văzut luptându-se în zadar încercând să-i stârpească, așa că i-am așezat împăcată lângă mușchi, spunându-i că la mine în Nucalia n-au unde să se înmulțească și-i iau acasă.
„Ciuline, ți-am adus scaieți!”, mi-a zis astă seară dragul meu Scaiete înmânându-mi ultima tură de bagaje, adică aceste comori ale naturii care-mi seamănă atât de mult...