în asentiment

 ...

    „Oamenii au părăsit munții, dealurile umbroase, marea și pajiștile liniștite pentru a se muta la orașe. Aici au apă care curge la o atingere de mână, răcoare prin telecomandă, căldură fără fum și lumină fără soare. O dată pe an plătesc din economiile muncite în restul anului pentru a călca nisipul mării, iarba muntelui și pentru a trage în piept aerul liber din afara orașelor. Ei denumesc această ocupație Vacanță. Corpurile lor nu strălucesc de îndemînare, ei își plătesc oameni care să-i urce pe cal, plătesc instructori care să le țină picioarele pe schiuri, își pun căști și scuturi la genunchi și coate pentru a nu le lovi de pietre. Oamenii nu mai pot merge pe creste fără a simți pericolul, se împiedică în iarbă și ajung la urgență dacă se ating de o floare necunoscută. Corpurile celor de demult erau frumoase, mlădioase și îndemînatice pentru că munceau. Corpurile de azi sînt leneșe și cea mai mare grijă a oamenilor a ajuns propria grăsime, încheieturile slabe sau fleșcăiala timpurie a pielii. Sufletele parcă au ieșit și ele din trupuri și bîntuie prin păduri, adorm pe flori, ne cheamă înapoi în liniștea de altădată. Omul este cea mai neînțeleasă făptură din cîte a făcut Dumnezeu pentru că își face rău singur și nu primește grija și iubirea celui ce vrea să-l ajute.”

(Pr. Savatie Baștovoi, Lumina celuilalt)

și oare... haina bucuriei vom purta?

 

Bambi, cel mai mic ajutor al meu

 

...

Exact așa s-a întâmplat și cu George: la un moment dat, din senin, nu a mai vrut să stea deoparte și doar să se uite, ci să se implice și să frământe. Nici Teo nu se lasă mai prejos; zilele trecute a învățat să-și aducă scăunelul și să se urce la blatul de la bucătărie să ajute. Astăzi, când a auzit de turtă dulce, a venit de îndată și-a început să amestece [cu avânt până să-i spun că dacă dă tot aluatul pe lângă bol n-o să mai avem nimic pentru copii].

- Teo, pentru cine facem noi turtă dulce?

- Cip-ci!

- Nu, mami, nu pentru păsărele... pentru copii.

- Pii!

Acest dialog s-a repetat de câteva ori. Și de fiecare dată el voia ca dulcele să fie pentru păsărele... În cele din urmă, inimioarele au ajuns la copii, la copiii dragi care au scris astă seară împreună cu noi povestea fără cuvinte a omului de zăpadă...

învălătucire

  ...

 

Spre finalul zilei, când băieții dormeau amândoi frânți după ce-au aruncat cu dragul lor tată o grămadă de pietre [scormonite pentru a fi găsite] în Bega, am ieșit și eu [deși treburile Martei nu erau încheiate], cu un măr roșu în mână, să iau aer [pentru creier], strop de Viață [pentru suflet] și lapte [pentru prunci]. Și pentru că gândul a fost unul bun, le-am rezolvat pe toate într-o singură oră... Pe deasupra, am primit și darul de a fi strâns îmbrățișată de unul dintre cei mai calzi oameni din Nucalia. M-au podidit pe loc lacrimile pentru că un amalgam de sentimente s-au învălătucit în acel moment în mine și gândul mi-a adus aproape foarte mulți oameni dragi. Erau toți cu mine, iar eu eram cu ei, la fel cum în îmbucătura de măr era, pe de-a-ntregul, grădina mea neprețuită...

Nădăjduiesc ca, după doi ani de așteptare, felicitarea budapestiană să ajungă Crăciunul acesta la destinatar. Cât despre noi, ne vom împacheta și de această dată casa [nu doar bradul] acolo unde mergem...

de ce am copt turtă dulce

 Rețeta de turtă dulce: aici

...

Cei care au primit în urmă cu câțiva ani turtă dulce [în plicurile de Moș Nicolae] de la mine, își amintesc, în mod sigur, cât era de tare și cum aproape și-au rupt dinții în ea [Sherlock a fost unul dintre cei care au pățit asta].

Zilele trecute, după ce le-am luat copiilor o turtă dulce frumos decorată de la minunatul Prospero, mi-am propus [pentru că prețul lor a fost cam ghimbirat] să caut totuși o rețetă și să încercăm să coacem împreună. Am printat prima rețetă pe care am găsit-o pentru că mi s-a părut exact ceea ce căutam [și chiar așa s-a dovedit!] și i-am pus pe băieți la treabă. A fost atât de bună [adaptând rețeta pentru copii, nu am adăugat deloc zahăr; a fost destul de dulce datorită mierii] și mireasma răspândită în întreaga casă atât de îmbietoare, încât a doua zi am făcut o porție dublă [adică 1 kg]. În două zile nu au mai rămas decât cele câteva din fotografia de mai sus... 

Dincolo de toate oboselile și nemulțumirile mele, mă bucur nespus când cei mici sunt bucuroși să frământe și ei ceva. Și, bineînțeles, mă bucur de sclipirea din ochii celor care primesc dulcele făcut cu drag de noi. 

Și uite așa am descoperit încă o dată cât de benefic e coptul în casă...

ceai de iarnă de la Măgura

 ...

În îmbrățișarea lor sinceră și caldă mi-au adus parfumul iernii, iar în punga de ceai au așezat miresme minunate [„și zăpadă?” - vorba Micului Dar, care a luat o frunză mai alburie drept fulg de nea] adunate de pe plaiurile Cindrelului... Când am desfăcut punga, o cunună de bine m-a învăluit și mi-am amintit, încă o dată, că un ceai e uneori cel mai bun remediu pentru orice. Desigur, ceaiul de la Măgura nu e unul oarecare, datorită unui ingredient secret [și neprețuit] pe care orice produs de-al lor îl are...

despre cum s-a încheiat capitolul „Aaa-Aaa”

 ...

„Gata, trebuie să-l înțarci! Tu nu vezi cât e de mare? Sau ce, o să-i dai să sugă până-l însori?” Am auzit replica asta de nenumărate ori în ultimele luni. Uneori, în glumă, ziceam că da, o să-l înțarc când îl însor. Iar el, Bambi, când îl întrebam dacă așa e dădea din cap afirmativ. Era mica noastră sfidare a timpului... În ultima vreme însă am obosit, căci el a devenit prea Prinț Miorlau. „Aaa-Aaa” în sus și „Aaa-Aaa” în jos, oriunde ne-am fi aflat. Nopțile cu nenumărate treziri n-ar fi fost așa o problemă [de ani de zile am somnul fragmentat], dar cererea excesivă de „Aaa-Aaa” îmi dădea de știre și mie că trebuie să iau o hotărâre și să închei acest capitol. Dar cum să-mi imaginez că gata, acum chiar e ultima oară când îl alăptez??? [În cazul Micului Dar a fost diferit pentru că am fost nevoită să stau trei zile în spital și, răvășită fizic, când m-am întors acasă puiul a înțeles foarte repede că mami nu mai are Laalaa...] Nu e deloc ușor pentru o mamă să ia o astfel de decizie. Însă mi-am luat inima-n dinți și mi-am spus că cele câteva zile de stat la bunici pe care le mai aveam mă puteau scuti de stresul de a chinui vecinii din Nucalia cu țipetele lui, așa că într-o miercuri dimineață mi-am propus, fără urmă de întoarcere [cum mi s-a întâmplat în luna lui Gustar, când am făcut mastită], să-l înțarc. Ziua a trecut cum a trecut, el neconștientizând schimbarea din pricină că am petrecut mult timp pe afară; după-amiază a refuzat să doarmă și nu a vrut deloc să bea [eu am luat-o ca pe o mică revoltă a lui] laptele de vacă pe care l-a primit în cană. Noaptea a fost însă jale mare... „Mama, Aaa-Aaa! Aaa-Aaa... Aaa-Aaa!” Am plâns împreună ore-n șir, la toate intervalele la care era obișnuit să se trezească înainte. În dimineața următoare am început să resimt și eu schimbarea, așa c-am început tratamentul cu homeopate. Când Teo întreba de „Aaa-Aaa”, îi spuneam că am făcut buba și că mă doare tare [și nu era minciună!], iar el, compătimitor, îmi mângâia obrajii... Cel mai înduioșător moment a fost însă acela în care mi-a spus blând: „Mama, Aaa-Aaa! Roooog, rooooog, rooooog...” Mi s-a frânt inima. Însă am știut că hotărârea luată e cea mai bună pentru amândoi. Intuisem care va fi reacția lui, însă nu și durerea mea. La durere nici nu mi-a mai fost gândul. Am uitat că și această renunțare doare. Bine că există varza [zbrobită] și homeopatele! Și răbdarea și încredințarea că după câteva zile trece... Astăzi sunt două săptămâni de atunci. Am scăpat de dureri după vreo zece zile [sunt recunoscătoare că fără Dostinex de data asta]. Bambi s-a cumințit: doarme întreaga noapte [aproape] fără treziri, bea lapte de vacă [l-a acceptat după vreo câteva zile] și mănâncă mult mai bine. Somnul de prânz a devenit cam problematic, dar sper să fie ceva provizoriu. Mă uit la el și nu-mi vine să cred cât a crescut... Nu, nici nu-mi vine să cred că l-am înțărcat!

Domnul Vasile, „iubitorul de vaci”

 

...

 

Doza mea de bucurie românească a fost astăzi întâlnirea cu domnul Vasile, un bătrânel scos parcă din cărțile cu povești de altădată. Are 83 de ani și debordează de vioiciune tinerească, fiind un domn aristocrat atât în port, cât și în cuvânt. E prezent zilnic la Sfânta Liturghie și la Vecernie, mereu îmbrăcat la costum, cu cămașă albă, cravată și pantofi bine lustruiți. I-am mărturisit cu prilejul altei discuții că mă impresionează ținuta dumnealui și mi-a răspuns simplu: „Păi nu te îmbraci oricum nici când ieși pe stradă, darămite în Casa Domnului. Oamenii nu se mai respectă pe ei înșiși și nu-i mai respectă nici pe ceilalți, de aceea se poartă așa indecent în zilele noastre...” Astăzi ne-a salutat bucuros, nu ne-am mai întâlnit de câteva săptămâni. Întrebându-l cum se mai simte, mi-a spus că e mulțumit că se poate deplasa [deși, cu tot cu ochelari, vede „ca prin sită”], recent având un episod de orbire care a durat cam o săptămână. Apoi, cu verva-i caracteristică, m-a purtat timp de câteva minute în viața dumnealui de acum 40 de ani, când era îngrijitor la vaci și, nesupus sistemului și neputând răbda nedreptățile, era cât pe ce să fie omorât în urma unei injectări intenționate cu un microorganism de la vaci. Ulterior injectării a orbit și a stat cam șase luni în spital, apoi i-a revenit vederea treptat. „Eu n-am fost prost și m-am tratat singur, că am înțeles ce îmi făcuseră...” A fost și-n arest pentru că nu putea să tacă: „Ce să fac? Așa eram eu, iubitorul de vaci... Vă dați seama, aveam 7000 de capete...” Apoi a fost făcut inspector, iar după revoluție și-a înființat propria fermă, s-a pensionat și și-a aranjat copiii cu două apartamente. Acum ne inspiră tinerețe, nouă, celor care căutăm însetați cuvinte cu folos de la oameni ca dumnealui. Înainte de a ne despărți, l-am întrebat dacă vrea să-l ducem cu mașina acasă, mai ales că vede ca prin ceață. Mi-a răspuns politicos că trece și pe la magazin să cumpere ceva de mâncare: „Mie-mi place și să gătesc. Azi îs liberi și ceilalți ai casei, dar îi las liberi și fac eu...” Apoi a continuat: „Dumneavoastră gătiți? Sau sunteți dintr-aceia cu telefonul?” Pentru că nu am înțeles la ce se referă și am ridicat din sprâncene, a adăugat: „Știți, să dați comandă pe telefon și să vină mâncarea.” După ce l-am asigurat că nu facem asta, l-a instruit pe George: „S-o ajuți pe mama. Vezi și tu, când face clătite. Când face orice... Viața e o luptă și trebuie să știi să te descurci în orice situație, să fii studit!” Apoi ne-a salutat cu o mică plecăciune, și-a pus pălăria pe cap cu eleganță și a cotit spre magazin... Eu am plecat cucerită de acest bătrânel dalb, cu suflet atât de alb. Ce mai „iubitor de vaci”!

goodbye, autumn...

 

de la teorie la practică

 

...

Dacă astă primăvară șantieream cu băieții doar teoretic, construind zilnic tot ce-și imagina Micul Dar, acum nisipul, roabele, pietrele, țiglele și cărămizile nu mai sunt doar miniaturale, ci s-au materializat în toate uneltele și materialele bunicului, care li le pune la dispoziție cu mare bucurie [și care îi asistă - cum altfel? - cu multe idei].

Deși am încă vie amintirea entuziasmului pe care-l investeam și noi în jocurile din grădină, bucuria lor de a face continuu ceva mă surprinde neîncetat... Prin urmare, nu pot decât să fiu recunoscătoare pentru această a doua bogată copilărie pe care o retrăiesc prin intermediul lor...

toamnă blândă în natură

 

...

Băieții dorm toți trei [cei doi mici + marele Dar]. E târziu și liniște deplină. Doar focul scârțâie alene în teracotă și tastele mânate de gândurile mele îi țin isonul. E aproape o lună de când suntem la bunici și, privind înapoi la toate fotografiile pe care le-am strâns, nu pot decât să-I mulțumesc lui Doamne-Doamne pentru darul unei asemenea toamne blânde, petrecute de copii în mijlocul naturii.

I-am dus în multe zile în pădure [în special în Răcucioară pentru că era cel mai aproape și reușeam să-l duc pe Bambi în brațe până acolo dacă altfel nu voia] și i-am lăsat să exploreze ce au vrut: copacii, crengile, frunzele, iarba, pământul, gâzele... Minunata grădină gazdă a Căsuței Curcubeu le-a stat și ea zilnic la dispoziție. Am adunat împreună merele, perele și ultimele nuci. S-au dat în leagăn și s-au cocoțat în copaci. Au explorat mușuroaiele. Au aruncat pietre în râu. Au măturat cu mine și Ștrămpănel frunzele de viță din curte. Au hrănit găinile, iar George a căutat ouăle [din prea multă grijă și prea mult entuziasm, s-a întâmplat la un moment dat să le și spargă]. S-au jucat de-a șantierul până n-au mai putut de oboseală. Au suit și coborât roabele prin grădină. Au săpat o grămadă de gropi. Au cipăit prin bălți când a plouat. Au spart nuci și le-au savurat. Au luat nenumărate căzături [în special Teo, care are mereu în frunte diverse culori: galben, verde, mov - în funcție de ziua căzăturii]. I-am plimbat cu tractorul [rămas moștenire de la Ștrămpănel] prin jumătate de sat. Am mers cu Buuu pe Tătăruț și ne-am minunat de frumusețea mestecenilor tomnatici, iar ei au aruncat [bineînțeles!] bolovani în râu. Le-am făcut lămpaș [ne-a luat o săptămână până am reușit să găsim pe cineva care să mai aibă dovleci în câmp și care să vrea să ne aducă și nouă doi]. Am mers la picnic cu Sea lângă pepinieră [după-amiază în care, printre altele, am aflat și că „n-au pierit toți cavalerii din Ardeal”]. S-au jucat și l-au mângâiat și alergat zilnic pe Lăbuș [căruia i se mai spune și Rex pentru că seamănă leit cu fostul nostru bătrân canin]. Au vizitat-o pe draga de Momo [care i-a servit cu sirop de brad, compoturi și alte bunătăți] și câte și mai câte... Multe, multe, multe...

Dincolo de toate gândurile de „ponoseală”, mai mult sau mai puțin adevărate, mă simt împăcată și recunoscătoare. Meseria mea amalgam, despre care scriam în urmă cu vreo zece ani, e cea pe care o am acum [dar despre care habar nu aveam atunci]. Adică toate meseriile laolaltă: sunt mamă. Atât de puțin și atât de mult... Atât de puțin pentru cine nu înțelege și atât de mult pentru cine știe câte implică acest lucru. O lună de zile nu am avut timp să scriu, nici nu m-am putut aduna să citesc ceva pentru mine, dar băieții au luat parte la firescul lucrurilor în această perioadă și, prin urmare, câștigul e mult mai valoros decât sacrificiul.

Îți mulțumim, dragă Doamne-Doamne, pentru blândețea foșnetului tomnatic al acestui an...

P.S.: Într-un moment de inspirație de la începutul lui Brumărel, râvnind la activitățile făcute de copiii înscriși în programele unor școli/grădinițe în pădure [despre care am auzit tangențial], le-am luat celor mici câte o salopetă de pe site-ul ielm.ro. De când le-au primit și până acum le-au purtat zilnic. În parc, în curte, în grădină și în pădure, oriunde au mers. Pe soare, pe vânt, pe ceață, pe ploaie. S-au târât și s-au tăvălit cu ele, s-au cocoțat pe ditamai buștenii, au căzut de nenumărate ori, dar salopetele au rămas intacte [deci am strâns din dinți fără motiv]. Li le spăl o dată pe săptămână [la modul în care lucrează ei nu ar avea sens mai des] și apoi arată ca noi. Sunt minunate și le-am recomandat deja și altor oameni dragi. Sunt sigură că prietenia cu ele va fi de durată!

ești sâmbure sau ești cărbune?

 

o prietenie molipsitoare

graiul naturii în ceramica de la Nera

 

...

De astă-vară încoace, de când am primit darul de a admira la fața locului arta mâinilor maicilor de la Nera, m-am îndrăgostit de ceramica lor specială. Aceste cești, farfurioare și vaze sunt și pentru mine, asemenea domnului Câlția, „obiecte grăitoare”. Nu doar că dau o formă aparte conținutului, dar privindu-le simt că mă umplu de frumos, amintindu-mi într-un scurt răgaz de-un ceai/orzo/cicoare de simplitatea și naturalețea care ne înconjoară...

Găsiți galeria atelierului aici.

într-o nucă aș vrea, și de această dată, să-ntomnez...

 

„Într-o nucă sunt patru odăi și e cald,

Și-n întuneric miroase dulce a miez,

         De-afară pătrunde doar o mirare de greier

                        Într-o nucă aș vrea să-ntomnez”                               

                                                                       (Ana Blandiana)

portretul fotografic al unei singure zile de Brumar

 

...

Pentru un copil, o zi petrecută în mijlocul naturii e luuuungă și presărată cu amintiri și posibilități de explorare... Cum să mai doarmă de prânz când atâtea minunății așteaptă să i se descopere?

apusul, veșnicul reflector...

 

... 

dâre de lumină și umbre în razele jucăușe ale după-amiezii... 

domnule Van Gogh, bine ați venit din nou la noi!

cei doi frați. portret de Brumar.

 

ceai de toamnă de la Măgura

...

Pentru că atunci când nu mergi tu la munte, vine muntele [împachetat cu dragoste de maicile de la Măgura] la tine...
 

eu cred că prin venele mele curg flori

...

eu cred că prin venele mele

curg flori.

și-s multe, multe,

în luminoase și calde culori...

eu cred că-s făcută dintr-un

alt aluat.

unul care dospește oricând

spre Soare e-orientat.

eu cred că oricărei femei

o floare-i aduce-un crâmpei, 

o petală de infinit,

aici, unde totul repede ia sfârșit.

eu văd cum și prin venele tale

curg flori.

și-s multe, multe, nenumărate, 

în luminoase și calde culori...

 

tu ce vezi?

 

...

Ce văd eu? Nu, nu-l văd pe Van Gogh în Van Gogh în Van Gogh, deși el e acolo. Eu văd trei prietenii. Prietenia margaretelor plângătoare [mulțumesc pentru minunata farfurioară, care nu mă așteptam să ajungă la mine], prietenia celei mai vechi traficante de artă, căreia mereu îi ieșeau în cale minunății pe care să le dăruiască și prietenia unei mici [nemaimică acum] ghidușe Spiridușe. [Toate trei au un loc aparte în inima mea de mușețel.]

Teo, micul dezmierdat

 

să ne-nconjurăm de frumos

 ...

[măcar atât putem face.]

George, micul explorator

 

„stăm la masă ca nebunii!”*

       [ilustrație din Plăcinta cu cireșe a Silviei Colfescu și rețetă de prăjitură cu mere de la Valerie's food]

...

Fotografiile mele pot părea uneori părticele de armonie. Însă dincolo de ele, dincolo de aceste mici fărâme pe care le împărtășesc, eu - nefiind atât de fistichie ca bunica șoriceilor Ronț și Ronțuna - sunt multe alte bucăți dezarmonice... Și nu de puține ori mă gândesc la analogia cu mărul care la exterior pare bun, dar înăuntru colcăie viermii. Pe de altă parte însă, știu că o firimitură de frumos și un gând bun dau elan, sunt acel mic și-altceva care ne poate ajuta să facem celelalte lucruri cu mai multă bună dispoziție. Cel puțin pentru mine funcționează. [Și acum sunt încredințată că nu e greșit să fie așa.]

* [Nebunii din replica lui George de azi de la prânz sunt piesele de șah - pentru că el și Teo stăteau pe diagonală.]

ani... nu-mai-știm-câți

 ...

Dragă Dar,

De data asta nu avem o fotografie împreună, însă mă bucur că am reușit să prind laolaltă zâmbetul tău luminos și bucuria entuziastă a lui George. Mi-aș dori ca rodia de pe cheesecake să rodească în multe semințe de tihnă pentru tinda sufletului tău... La mulți ani!

„mușcata” noastră

 ...

Pe cât de visători, am înțeles totuși de la bun început că darul nostru a fost unul mare. Neprețuit de mare. O mușcată aleasă, nemaipomenit de frumoasă, așezată în pervaz. Chiar așa ne-a spus Bunicul cel înțelept, care ne-a avertizat categoric: e o floare deosebită, care va fi invidiată, de aceea se cere constant păzită de amândoi... Ne-a ajutat Doamne-Doamne și am ieșit biruitori din toate până acum. Îți mulțumesc, dragă Dar, pentru atâtea anotimpuri înmiresmate...

cei doi frați. portret de Brumărel.