...
„Oamenii au părăsit munții, dealurile umbroase, marea și pajiștile liniștite pentru a se muta la orașe. Aici au apă care curge la o atingere de mână, răcoare prin telecomandă, căldură fără fum și lumină fără soare. O dată pe an plătesc din economiile muncite în restul anului pentru a călca nisipul mării, iarba muntelui și pentru a trage în piept aerul liber din afara orașelor. Ei denumesc această ocupație Vacanță. Corpurile lor nu strălucesc de îndemînare, ei își plătesc oameni care să-i urce pe cal, plătesc instructori care să le țină picioarele pe schiuri, își pun căști și scuturi la genunchi și coate pentru a nu le lovi de pietre. Oamenii nu mai pot merge pe creste fără a simți pericolul, se împiedică în iarbă și ajung la urgență dacă se ating de o floare necunoscută. Corpurile celor de demult erau frumoase, mlădioase și îndemînatice pentru că munceau. Corpurile de azi sînt leneșe și cea mai mare grijă a oamenilor a ajuns propria grăsime, încheieturile slabe sau fleșcăiala timpurie a pielii. Sufletele parcă au ieșit și ele din trupuri și bîntuie prin păduri, adorm pe flori, ne cheamă înapoi în liniștea de altădată. Omul este cea mai neînțeleasă făptură din cîte a făcut Dumnezeu pentru că își face rău singur și nu primește grija și iubirea celui ce vrea să-l ajute.”
(Pr. Savatie Baștovoi, Lumina celuilalt)