...
„Gata, trebuie să-l înțarci! Tu nu vezi cât e de mare? Sau ce, o să-i dai să sugă până-l însori?” Am auzit replica asta de nenumărate ori în ultimele luni. Uneori, în glumă, ziceam că da, o să-l înțarc când îl însor. Iar el, Bambi, când îl întrebam dacă așa e dădea din cap afirmativ. Era mica noastră sfidare a timpului... În ultima vreme însă am obosit, căci el a devenit prea Prinț Miorlau. „Aaa-Aaa” în sus și „Aaa-Aaa” în jos, oriunde ne-am fi aflat. Nopțile cu nenumărate treziri n-ar fi fost așa o problemă [de ani de zile am somnul fragmentat], dar cererea excesivă de „Aaa-Aaa” îmi dădea de știre și mie că trebuie să iau o hotărâre și să închei acest capitol. Dar cum să-mi imaginez că gata, acum chiar e ultima oară când îl alăptez??? [În cazul Micului Dar a fost diferit pentru că am fost nevoită să stau trei zile în spital și, răvășită fizic, când m-am întors acasă puiul a înțeles foarte repede că mami nu mai are Laalaa...] Nu e deloc ușor pentru o mamă să ia o astfel de decizie. Însă mi-am luat inima-n dinți și mi-am spus că cele câteva zile de stat la bunici pe care le mai aveam mă puteau scuti de stresul de a chinui vecinii din Nucalia cu țipetele lui, așa că într-o miercuri dimineață mi-am propus, fără urmă de întoarcere [cum mi s-a întâmplat în luna lui Gustar, când am făcut mastită], să-l înțarc. Ziua a trecut cum a trecut, el neconștientizând schimbarea din pricină că am petrecut mult timp pe afară; după-amiază a refuzat să doarmă și nu a vrut deloc să bea [eu am luat-o ca pe o mică revoltă a lui] laptele de vacă pe care l-a primit în cană. Noaptea a fost însă jale mare... „Mama, Aaa-Aaa! Aaa-Aaa... Aaa-Aaa!” Am plâns împreună ore-n șir, la toate intervalele la care era obișnuit să se trezească înainte. În dimineața următoare am început să resimt și eu schimbarea, așa c-am început tratamentul cu homeopate. Când Teo întreba de „Aaa-Aaa”, îi spuneam că am făcut buba și că mă doare tare [și nu era minciună!], iar el, compătimitor, îmi mângâia obrajii... Cel mai înduioșător moment a fost însă acela în care mi-a spus blând: „Mama, Aaa-Aaa! Roooog, rooooog, rooooog...” Mi s-a frânt inima. Însă am știut că hotărârea luată e cea mai bună pentru amândoi. Intuisem care va fi reacția lui, însă nu și durerea mea. La durere nici nu mi-a mai fost gândul. Am uitat că și această renunțare doare. Bine că există varza [zbrobită] și homeopatele! Și răbdarea și încredințarea că după câteva zile trece... Astăzi sunt două săptămâni de atunci. Am scăpat de dureri după vreo zece zile [sunt recunoscătoare că fără Dostinex de data asta]. Bambi s-a cumințit: doarme întreaga noapte [aproape] fără treziri, bea lapte de vacă [l-a acceptat după vreo câteva zile] și mănâncă mult mai bine. Somnul de prânz a devenit cam problematic, dar sper să fie ceva provizoriu. Mă uit la el și nu-mi vine să cred cât a crescut... Nu, nici nu-mi vine să cred că l-am înțărcat!