...
Astăzi mi-am dat seama că uneori sunt și eu uitucă, la fel ca Mog. Dacă ea uita că nu poate să zboare, sau că deja a mâncat sau, pur și simplu, uita că are o ușiță prin care să intre în casă și să iasă afară, eu uit că sunt purtătoarea unei mici planete care crește [și, prin urmare, se îngreunează] zi după zi... Uit că acum nu mai sunt în stare să deretic ore întregi fără a obosi [oh, și câteodată simt că am picioare de plastilină!], uit că nu mai pot sta să scrijestez una-alta târziu în noapte, uit că doamna Moglob a redevenit capricioasă și trebuie să am mai multă grijă de mine, uit că George are în jur de 13-14 kilograme și e de preferat să nu-l mai iau în brațe [deși sunt momente când efectiv nu pot să nu fac asta], uit că mi se recomandă mai multă odihnă, uit că nu mai sunt doar eu... Lecitina mea în toată această poveste? Mustrările blânde ale lui Dar, mângâierile Micului Dar și, desigur, ghionturile Și Mai Micului Dar... Oare ce m-aș face fără ei?