...
Un salon alb. Același ca data trecută, doar că alt pat. Aceeași eu, altfel. Pentru câteva momente, o liniște tulburată doar de ticăitul zgomotos al ceasului de pe peretele de vizavi, care oricum nu merge bine... Doamna F., de pe patul nr. 4, doarme învelită în două pături. Mai devreme a avut frisoane și-a plâns, cu fața acoperită-n cearșaf... N-am avut puterea să-i spun niciun cuvânt. Ce-ar fi putut-o alina? Ieri am aflat că de doi ani vine aici lunar câte cinci zile. Vorbește foarte greoi, corpul îi e greoi, abia se dă jos din pat. Pe seară s-a plimbat puțin cu fiul dumneaei pe hol. Apoi mi-a spus că, după un AVC, în urma citostaticelor, nu a mai vorbit și nu a mai mers deloc o lungă perioadă. „Sunt... ca... un... copil...”
Mi-e greu să respir aici. E-un aer stătut de medicamente, soluții și miros de boală. Trupul bolnav are un miros greoi, care parcă se impregnează în pereții spitalului. Îmi aștept doza de resuscitare a doamnei Moglob. Ieri a durat până seara târziu; până la urmă, azi o fi mai bine? Ceasul ticăie în continuare. Am lăsat jurnalul Oanei Pellea alături ca să pun mâna pe dragul meu stilou... Oh, de câte ori am mai vrut s-o citesc și n-a fost momentul? Azi, acum mă regăsesc însă tare mult în toată polifonia gândurilor ei, așternute în urmă cu mai bine de 16 ani... Poate că frumusețea, adevărata frumusețe a întâlnirii cu o carte la momentul oportun e faptul că simți că te regăsești și te întregești în acele rânduri...
Ce mai tic-tac pe ceasul ăsta! Bine măcar că nu-l trezește pe Și Mai Micul Dar! Sper că el e mai liniștit pe mica lui planetă, neștiind nimic din toată harababura de aici... Încerc ca starea mea să nu-i transmită prea mult... „Prea ne-am complicat viața și prea o luăm în serios. Mai bine am merge desculți prin iarbă din când în când.” (Oana Pellea)
Mi-e greu să respir aici. E-un aer stătut de medicamente, soluții și miros de boală. Trupul bolnav are un miros greoi, care parcă se impregnează în pereții spitalului. Îmi aștept doza de resuscitare a doamnei Moglob. Ieri a durat până seara târziu; până la urmă, azi o fi mai bine? Ceasul ticăie în continuare. Am lăsat jurnalul Oanei Pellea alături ca să pun mâna pe dragul meu stilou... Oh, de câte ori am mai vrut s-o citesc și n-a fost momentul? Azi, acum mă regăsesc însă tare mult în toată polifonia gândurilor ei, așternute în urmă cu mai bine de 16 ani... Poate că frumusețea, adevărata frumusețe a întâlnirii cu o carte la momentul oportun e faptul că simți că te regăsești și te întregești în acele rânduri...
Ce mai tic-tac pe ceasul ăsta! Bine măcar că nu-l trezește pe Și Mai Micul Dar! Sper că el e mai liniștit pe mica lui planetă, neștiind nimic din toată harababura de aici... Încerc ca starea mea să nu-i transmită prea mult... „Prea ne-am complicat viața și prea o luăm în serios. Mai bine am merge desculți prin iarbă din când în când.” (Oana Pellea)