...
Împinsă de la spate [m-oi fi molipsit și eu de la George cu „iu ceasa” - adică „eu stau acasă”], am cunoscut și ascultat aseară un om al bucuriei. Un om al adevăratei bucurii. Adică al acelei bucurii dobândite din suferință, din greutăți, din întristare... Un veritabil paradox dacă e să privim lucrurile din punct de vedere lumesc... Dincolo de această mărginire e însă infinitul, necuprinsul, imposibilul-posibil, veșnicia...
Astăzi mi-am amintit de seninătatea prilejuită de conferința de aseară [a Preasfințitului Macarie] datorită unui domn nemaiîntâlnit până acum pe străzile Nucaliei. Prima dată când ne-am intersectat, George pășea voios cu noua lui pereche de încălțări, făcând inventarul tuturor băltoacelor de pe trotuar, iar domnul cu părul de argint și chipiu de pictor ne-a zâmbit [cu toată inima, așa am simțit] din pedalatul bicicletei. Mi-a transmis o mare bucurie printr-un gest atât, atât de mic...! A doua oară, întorcându-se din drumul dumnealui, iar noi revenind spre casă cu umbrela dansatoare, ne-a îmbrățișat din nou cu un zâmbet cald, cald ca mirosul pâinii proaspăt scoase din cuptor... Deci nu mi se păruse, omul chiar răspândea bucurie!