...
Dar mă surprinde constant. De multe ori se întâmplă spontan, printr-o replică de poet [pe care eu o fur mai apoi]; alteori cu o idee ghidușă [despre care intuiește că-mi va surâde], cu o carte [îmi dă și bobârnace cărturești destul de des] sau cu flori [s-a obișnuit să fie înconjurat de ele]. Așa s-a întâmplat și astă seară, când, deschizându-i ușa, mi-a întins un proaspăt buchet galben de frezii și gerbere: De la Soarele și Curcubeul tău! O nouă analogie de-a lui: Micul Dar e Soarele meu, că strălucește și-mi e mereu prin preajmă, iar când el se ascunde printre nori [de miorlăială] și vine furtuna [adică oboseala], după [adică seara] apare Curcubeul [adică el, Darul meu]. Cum să nu mi se descrețească fruntea? Cum să nu surâd?