[din când în când e bine să frămânți] plăcintă cu dovleac

...

În general, caut să gătesc mâncăruri care se pregătesc relativ repede. La fel se întâmplă și cu dulciurile, de aceea n-am prea făcut prăjituri cu trei feluri de creme sau cu patru foi cum obișnuiesc mamele noastre. Nici plăcinte n-am prea copt, deși cea cu măr îmi place mult. Gustul dulceag de dovleac [sau ludaie, cum i-a zis tata] adus de acasă mi-a amintit de minunata plăcintă pe care mi-a trimis-o mama în luna lui Făurar, așa că miercuri seară, ajutată de un somnic neașteptat al Micului Dar, m-am pus pe frământat. Nu a ieșit ca a mamei, dar, fiind pregătită cu drag, s-a terminat repede...

Iată cum am procedat: Am dat prin răzătoare cam un sfert de dovleac copt [era mare dovleacul], în care am adăugat o mână de nuci tăiate mărunt, scorțișoară și două-trei linguri de zahăr brun. Apoi, în alt bol, am amestecat 12 linguri de zahăr brun, 12 linguri de apă [călduță], 10 linguri de ulei, un praf de copt, un pic de scorțișoară și făină cât cuprinde. Am frământat bine, am împărțit aluatul în două și am făcut foile, am pus amestecul de dovleac la mijloc, apoi am lăsat tava la cuptor [la temperatură moderată, cam 150-160 de grade] până s-a rumenit puțin deasupra. De nerăbdare, am tăiat-o și am început să mâncăm din ea caldă :).

Mai am de lucrat la modelatul foilor, dar am învățat din povestea asta că din când în când e bine să faci ceva ce-ți e greu. Apoi, bucuria va fi pe măsură!

recomandare de carte: Chiuind în fântână

...

„Treptat, fântânile căpătau, fiecare, o anumită faimă. Apa uneia spăla rufele foarte bine, ieșeau curate fără să le freci foarte mult, în apa alteia fierbea foarte repede fasolea sau bobul uscat, alta era dulce, bună la gust, alta era bună de făcut săpun de casă...

  Cu cât fântâna era mai folosită, cu atât apa era mai bună. Mai purtată. Scârțâitul săgeții în zori era un semn că cineva deja s-a sculat și scoate apă. Pe banca lungă, de șipci, stăteau și cei cu găleți, și cei cu animalele aduse la adăpat, și cei obosiți, veniți de pe drum sau de la muncă. Pentru toți, fântâna era un loc numai bun de tras sufletul.”

                                       (Carmen Cătălina Alexa - Chiuind în fântână)

De aniversarea noastră florară am primit anul acesta, în locul unui buchet cu flori [amânat până la ziua mea, că tot sunt la doar patru zile distanță cele două date], o carte. Dăruită „chiuind de bucurie”, aceasta s-a dovedit, după cum a preconizat programatorul atipic, a fi foarte luminoasă. Ba mai mult decât atât, mie mi s-a descoperit ca o adevărată bijuterie care m-a înseninat și m-a bucurat zile întregi, căci paginile-i sunt foarte pline-de-miez și-mi era de ajuns să citesc una-două povestioare la o repriză de Laalaa a Micului Dar ca să-mi simt sufletul bucuros.

Nu mai citisem și nici nu auzisem de doamna Carmen Cătălina Alexa, dar i-am apreciat și îndrăgit de îndată scriitura. Și i-am și invidiat-o, cum a mărturisit în prefață și Pr. Constantin Necula. A reușit să adune și să surprindă foarte frumos amintiri din copilărie sau din familie, precum și episoade ale maturității, transformând niște aparent-banale-lucruri-simple în povestiri literare. O astfel de carte e de dăruit și de redăruit, de citit și de recitit. Pentru mine a fost cea mai frumoasă carte a verii și o recomand cu toată inima!

sarea din poveste

...

  Ne-am lăsat, a doua oară într-un an și cinci luni, puiul cu una dintre cele două mătuși ale lui pentru a merge la un spectacol. Prima încercare a fost cu peripeții și cu plecat de la film înainte de a se fi terminat, dar acum, fiind mai cald afară, i-a priit plimbarea. 

 [Numai eu știu ce gol m-a răpus când l-am văzut uitându-se lung după noi. Numai o mamă la început de drum poate înțelege cum m-am simțit venind acasă ca să ne schimbăm pentru Filarmonică fără el. E ciudat, căci de multe ori mi se face dor de un eveniment cultural... și uite, când vine momentul și Dar mă pune în fața faptului împlinit îmi e teribil de greu să mă despart două ore de puiul-mic-ce-mi-umple-viața.]

Îl așteptam pe Micul Prinț. Doar pentru el mersesem. De dor. Nu știu ce așteptări aveam, dar am stat timp de o oră față în față cu o altă viziune [și cred că e normal să fie așa!]. Am apreciat interpretarea și vocile celor trei artiști, deși când vine vorba despre această poveste inima mea rezonează un pic altfel... E prea multă profunzime și prea multă duioșie acolo... Cu toate acestea, mi-a plăcut. O poveste muzicală presărată cu sare din Micul Prinț. Sau fragmente din Micul Prinț presărate cu muzică live, frumos interpretată. Și una, și cealaltă.

Micul Dar sau Micul Prinț?

...

        Dragă Micule Dar,

       Mami îți scrie câteva rânduri până nu se aude tipa-tipa. În ultima vreme, când te trezești vii direct în sufragerie să mă cauți. Te recunosc după sunetul lin pe care-l fac pașii tăi mici pe parchet. De multe ori ești pe jumătate adormit și întrebător, cu ochișorii întredeschiși. Laalaa te înveselește și te revigorează, apoi îmi zâmbești cu toată ființa ta. Azi-dimineață la micul dejun ai fost tare drăgăstos. Stând pe scaunul de alături, m-ai luat prin surprindere când m-ai prins cu amândouă mânuțele tale dragi de după gât și ți-ai lipit căpșorul de al meu; apoi ai repetat gestul de câteva ori și am crezut, pur și simplu, că mă topesc...
     De luna trecută ai început să vorbești mai mult pe limba ta. Câteodată chiar pari a fi foarte concentrat și serios în ceea ce spui. Singurul dezavantaj e că noi nu prea înțelegem, așa că așteptăm momentul în care să preiei tu graiul nostru. Din ceea ce poți spune, eși e încă printre preferate. Alături de hai și aiși. Uneori mai și răspunzi la câte-o întrebare, cu un da foarte clar și sincer. Mai nou știi și să arăți când îți place o mâncare, făcând mmmmm după prima îmbucătură.
        De la perioada Imită-tot ai trecut la Înțelege-tot. Știi unde se află toate obiectele din casă și mi le arăți când te întreb. Dacă găsești o firimitură pe jos o duci din proprie inițiativă la coș. Vrei să pui singur sau să fii ajutat să pui lucrurile la locul lor și ești foarte mulțumit când reușești să așezi ceva pe raftul mai înalt al unui dulap. Apoi, aspiratorul Luxi ți-e bun prieten și el. Mă îndemni zilnic să-l scot și să facem curățenie, chiar și-n sărbători și duminica [ceea ce nu se întâmplă, desigur, și ți-am explicat de ce].
       Ai învățat să faci diverse asocieri; spre exemplu, atunci când vrei tăblia de lemn busy board pe care ne-am jucat și cu vopsele, automat ceri și culorile colorate. Acolo preferi momentan să colorezi, nu pe foi. Îți place mult să meșterești pe balcon. Iei șurubelnița, ruleta și patentul, apoi măsori diverse, le plimbi de colo-colo, închizi și deschizi ușile celor două dulăpioare și tot așa. Ai devenit mai sociabil cu ceilalți copii cu care interacționezi, asta pentru că am ieșit mai mult în parc și în curtea blocului. 
    Tati îți oferă și el multe prilejuri îmbucurătoare de învățare, de la jocurile hazlii și inspirate, la scenetele din dulapul cu lumină, la tura de-a calul prin Nucalia [a fost nevoit să continue obiceiul pe care l-ai dobândit la bunici], la seri petrecute în parcuri sau surprize reușite ca înălțatul zmeului.
       Dragă Micule Dar, vara a trecut, dar nu fără a ne lăsa amintiri frumoase în inimi. Nu fără a ne aduce schimbări. Așa cum grâul s-a copt, și părul tău s-a blonzit. Răspândește calde raze luminoase și-mi amintește de Micul Prinț, cu care, iată, acum semeni mai mult...

cu drag de tine, 

mami

Năsuuuuc!

...

Năsuuuuc! e din categoria lucrurilor mici care mă amuză din când în când ziua, atunci când ușa de la balcon e deschisă și zumzetul străzii pătrunde în casă. Năsuc e-un cățeluș din vecini, odorul unei doamne durdulii, cu voce foarte pițigăiată. Am văzut-o o singură dată, pe când udam florile, și n-am privit-o atent, de aceea nu mi-au rămas în minte mai multe detalii. Ceea ce mi se pare amuzant e contrastul dintre ghidușia [căci Năsuuuuc îi provoacă pe toți dulăii de prin preajmă, mai ales pe ursul de vizavi care hăulește zi și noapte, de parc-am fi la stână și vin lupii] patrupedului și pițigăiala speriată a proprietarei. Oare de ce-l tot plimbă pe-aici, când știe câți lătrători ne înconjoară? Dar altfel cine m-ar face să surâd când doarme Micul Dar?

se-aude foșnet

...

Trecerea dintre anotimpuri are un nu-știu-ce specific prin care organismul uman își dă seama că ceva s-a schimbat în natură. Pentru mine, aerul tomnatic e un amestec îmbietor de copt cu adieri mângâietoare și cu foșnet sub picioare... Undeva în inimă simt că venirea toamnei a rămas adânc impregnată și de amintirea acelor multor începuturi de școală de care [momentan] nu mai am parte, începuturi pe care le așteptam mereu cu entuziasm și curiozitate. Oare de aceea am cerut culori colorate, cartoane și acuarele? [E bine că, deși nu știu când o să am răgaz să le folosesc, măcar se bucură Micul Dar jucându-se cu ele...]

primul zmeu înălțat cu Micul Dar

...

Azi după-amiază am alergat cum n-am mai făcut de mult timp, și nu oricum, ci înălțând zmeu spre bucuria Micului Dar. A fost tare frumos și ne-am umplut plămânii cu aer proaspăt, din Pădurea Verde. Mă bucur că am ales varianta lui Dar, deși, ambalat, zmeul mi se părea un kitsch și nu credeam că poate fi o jucărie amuzantă.

Soarele și Curcubeul meu

...

Dar mă surprinde constant. De multe ori se întâmplă spontan, printr-o replică de poet [pe care eu o fur mai apoi]; alteori cu o idee ghidușă [despre care intuiește că-mi va surâde], cu o carte [îmi dă și bobârnace cărturești destul de des] sau cu flori [s-a obișnuit să fie înconjurat de ele]. Așa s-a întâmplat și astă seară, când, deschizându-i ușa, mi-a întins un proaspăt buchet galben de frezii și gerbere: De la Soarele și Curcubeul tău! O nouă analogie de-a lui: Micul Dar e Soarele meu, că strălucește și-mi e mereu prin preajmă, iar când el se ascunde printre nori [de miorlăială] și vine furtuna [adică oboseala], după [adică seara] apare Curcubeul [adică el, Darul meu]. Cum să nu mi se descrețească fruntea? Cum să nu surâd?

de ce dezertez?

...

De o vreme încoace, CastAna mă bate la cap: „G, să mai scrii!” Și-mi tot răsună în minte cuvintele ei pe parcursul zilei, căci nu pot să-i urmez sfatul și să le „las încolo” de treburi care nu se termină... Adevărul e că, în momente de oboseală-care-nu-trece-zile-întregi ca acesta, paharul colorat pe care îl amân de trei veri e o veritabilă utopie... Am reluat acele câteva scrisori la care-am început să lucrez încă de când Micul Dar se afla pe planeta B 168, dar simt că picul pe care-l storc din mine uneori nu e de ajuns. Domnule Van Gogh, oare când o să se-nchege și povestea asta neterminată?