recomandare de carte: Căsuța din inima codrilor

...

Printre cărțile comandate ultima oară de către Dar de la editura Anacronic se numără și Căsuța din inima codrilor, de Laura Ingalls Wilder. Am găsit-o acasă când ne-am întors de la părinții-bunici și recunosc că am deschis-o pentru că mi-au plăcut desenul de pe copertă și titlul. De citit, am citit-o pentru simplitate și pentru că mi s-a părut interesant să descopăr cum trăiau oamenii altădată [în acest caz, la finele secolului al XIX-lea] și cum se gospodăreau fiind în sălbăticie. E multă bucurie de copil care răzbate din rândurile autoarei, fetița de altădată care se mulțumea jucându-se cu o păpușă din cârpe, învățând totodată ce înseamnă viața de la părinții ei. Pe de o parte de la mama, care se îngrijea de gospodărie și le pregătea pe fete pentru când urmau să devină, la rândul lor, femei și pe de altă parte de la tatăl care mergea la vânătoare, dar care știa și să le încânte pe Laura și Mary cu scripca și cu poveștile lui. O încântare fragmentele despre zăpada zahărului, făcutul untului și aprovizionarea cămării, tipăriturile pe zăpadă, călătoria spre bunici, Crăciunul când Laura a primit o păpușă din cârpe, dar și celelalte! Mi-au plăcut mult ilustrațiile lui Garth Williams, mi se pare că însuflețesc foarte frumos cartea! Dacă eu am fost cucerită, oare cei mici care vor citi cum vor fi?

Mai multe aici.

dulce miez scăldat în soare

...

Acum am înțeles de ce dulceața de piersici e preferata mea: piersicile astea sunt nemaipomenite! Ne-am delectat cu mirosul lor parfumat și gustul dulceag de miez învelit în puf delicat... o minunăție! După ce-am mâncat pe săturate la părinții-bunici, am adus și Acasă o creangă din rod - dacă n-am putut lua tot pomul cu noi, așa cum a sugerat, glumind, bunica...

scrisoare „de clasa întâi”

...

Deși sunt doar aproape patru ani de când viețile ne sunt țesute împreună [cum am găsit scris în Familia Ortodoxă], noi simțim că parcă ne-am cunoaște și ar fi așa dintotdeauna...

Printre lucrurile pe care le-am lăsat, din varii motive, zestre sau mai bine zis plocon, alor mei am descoperit cât am stat la ei și caietul nostru de clasa întâi în care ne-am scris acum patru toamne câte o scrisoare pe foi trasate ca pe vremea când învățam bastonaș-linie-punct. Dincolo de zâmbetul larg care mi-a luminat fața recitindu-le, a fost conștientizarea faptului că totul se realizează cu răbdare. Pas cu pas. Casa noastră, Acasa noastră, e momentan doar un apartament, dar, culmea, au încăput mereu toți prietenii care ne-au vizitat. Poate pentru că au venit, cel mai adesea, pe rând și pentru că uneori suntem de găsit și în cele două reședințe de la țară... 

polisemia lui „eși”

...

De vreo câteva zile, Micul Dar vorbește o limbă înțeleasă numai de el. Bine, mai dibuim și noi uneori câte ceva, dar în majoritatea timpului nu știm [cel puțin la început] ce vrea să zică. [La cum îl văd de concentrat și de pornit în graiul lui, sunt sigură că nu peste multă vreme va rupe românește.] Azi mi-a umplut capul cu eși. Prima dată când l-a zis m-a luat de mână și m-a dus lângă ușa de la balcon, arătându-mi să-l scot afară. Atunci mi-a fost clar că eși înseamnă ieși. Bulversarea a intervenit după-amiază și pe seară, căci m-a eșit pentru orice. De la a ne juca, la a-i servi Laalaa, la a merge și a-i da diverse obiecte din bucătărie...

E foarte drăgălaș și atunci când ia o carte, începe să o răsfoiască și zice foarte serios: teși [sau teci], adică citește...

la Castelul de Lut

bine că ochii-s aceiași!

...

am avut momente în ultimii ani în care, și prin tunsoare, mi-am dorit o schimbare. acum voiam doar să am părul cu vreo cinci centimetri mai scurt. cred că atât am arătat și când m-am așezat pe scaun, dar rezultatul e un fel de bob franțuzesc despre care n-am pomenit nimic. nu mă deranjează, în câteva luni crește la loc; mi se pare totuși amuzant cum nu poți ști niciodată ce iese din foarfeca omului căruia-i încredințezi modelarea podoabei tale capilare. bine că ochii-s aceiași!, vorba lui Dar.

Micul Dar - despre naturalețea copilăriei la țară

...

           Dragă Micule Dar,

         În decursul ultimelor zile ai devenit un veritabil explorator, căci timp de trei săptămâni am avut parte amândoi [tati Dar doar în weekenduri] de o mult-dorită cură de munte la părinții-bunici. Cum era de așteptat, contactul direct cu natura și-a pus amprenta asupra ta și ai învățat o mulțime de lucruri. De la cum să nu te dezechilibrezi când treci pragurile dintre camere, la strategia pe a-ți folosi și mâinile când vrei să urci scările sau să traversezi plăcile din curte, la aruncatul pietrelor în râu, la hrănitul găinilor cu grâu și iarbă, la statul ca un ursuleț koala când vrei să faci pe călărețul, la mângâiatul lui Rex, și câte altele...
        Ai mâncat prune direct din pom [culese cu mânuța ta], ai făcut baie în curte jucându-te cu oalele primite de la draga Poezitoare, ai împrăștiat nisip prin iarbă și ți l-ai aruncat și-n cap, ai căzut de te-ai umplut de vânătăi pe picioare, ai urcat în Căsuța Curcubeu [cu ajutor și supravegheat], ai pus mâna pe coarnele melcilor, ai mirosit o mulțime de flori, ai văzut trenul, ai fost dat în leagăn de nenumărate ori pe zi și plimbat în trolerul Tâlvanei de către ghidușul tău bunic. Ai învățat să-ți exprimi dragul de oameni dând pupici celor pe care-i cunoști [privilegiații se topesc de dragul tău], te-ai împrietenit cu Ștrămpănel și cu muma și te-ai obișnuit cu casa portocalie și cu aerul de munte.
        Am fost o zi la Brașov, o după-amiază la Sibiu, o zi la Oașa, iar înainte de plecare am vizitat și Castelul de Lut, prilejuri cu care am descoperit că îți plac locurile noi, și mai cu seamă turlele și turnurile. Atunci când le vezi, te entuziasmezi și începi să le arăți zicând ete, adică uite! La fel se întâmplă și cu icoanele, pe care știi să le recunoști și ceri să le săruți.

       Ți-au ieșit și caninii, iar cele patru măsele se văd foarte bine - ești plin de dinți acum! Multe achiziții cuvântătoare nu ai, le preferi pe ete și hai, ultimul cuvânt atunci când vrei să te ducem undeva sau să ne arăți ceva.
        Pe zi ce trece te schimbi; devii tot mai băiețel, cum zice Șandreea. Uneori e mai greu, dar bucuria de a-ți fi alături e o neprețuită răsplată de la Doamne Doamne!

aici, alături,

cu drag

ce-am înțeles eu din întâlnirea cu Zorro

foto: © Ștrămpănel

...

Muma vine zilnic să ne vadă, iar dacă sunt excepții în care se face seară și nu mai apucăm să ne întâlnim, a doua zi ne spune, fără ocolișuri, că suntem mândri că n-am fost pe la ea. Azi-dimineață, înainte de somnul de prânz al Micului Dar, am pornit spre casa lor. Zorro, vecinul de vizavi, care acum are și magazin alimentar cu același nume, ieșise la poartă. Nu l-am mai văzut de ani buni, știu că a tot fost plecat prin Străinezia. Cu un zâmbet sincer pe chip, m-a întrebat: „Ce mai faceți dumneavoastră, vecina? Ați ieșit la plimbare?” I-am răspuns simplu că mergem un pic pe la muma. Uimirea mi-am manifestat-o în gând. [Eu, dumneavoastră???] Omul ăsta e, cred, cu vreo zece ani mai mare ca mine. Nu-mi amintesc să fi vorbit vreodată cu el mai mult decât cordialul salut pe care aici oamenii și-l adresează reciproc mereu. Ce se schimbase acum? Am înțeles într-o clipită că această atitudine se datora faptului că-l purtam în brațe pe Micul Dar. Un copil în brațele mamei lui impune respect și aduce zâmbete pe chipurile oamenilor.

când „umbrele” literatiste se regăsesc

...

„Ar trebui scrisă o poveste și despre îmbrățișările din gară...”, asta mi-a spus la plecare înainte să se urce în tren, după ce ne-am bucurat de o mult-așteptată și tihnită după-amiază împreună.

Ea e diamantina alături de care mi-am petrecut studenția [memorabile acele zile împreună prin bibliotecile sibiene, cafelele de la automatele literatiste care nu reușeau tot timpul să ne țină în priză, dățile în care ne trezeam amândouă fără-mâini-destule după ce intram să ne luăm ceva de mâncare din Billa, râsetele copioase, excursiile în diferite locuri din țară, poveștile despre și din cărți, scrisorile...], draga Poezitoare cu o sensibilitate și o gingășie desprinse dintr-un roman de Jane Austen [Tâlvana e de aceeași părere], umbra care m-a dus prima oară la Oașa [și alături de care am mers prima dată cu ia-mă nene], cititoarea care mă urnește când încep să scârțâi și realista care mă aduce la nevoie cu picioarele pe pământ. Muzeografa iubitoare de tradiții. Simplicitatea. Omul de o discreție uimitoare și punctualitatea întruchipată. 

Că ne vine să credem sau nu, au trecut patru ani de când am terminat facultatea și n-am mai fost zi de zi împreună. Câte nu s-au schimbat în tot acest timp! Prietenia noastră însă a rezistat și știu că mereu, indiferent unde vom fi, va dăinui...

E-așa o mare și greu-de-cuprins-în-cuvinte bucurie să regăsesc prietenii dragi! [Au venit, pe rând, PollyAndra, Sherlock, CastAna, Spiridușa și Poezitoarea, iar părinții-bunici sunt uimiți și foarte plăcut impresionați de acest lucru.] E unul dintre neprețuitele daruri ale săptămânilor petrecute acasă...

... alintându-se de dor

...

Trecuse deja o săptămână fără o zi și începusem să-mi vait dorul. [Cred că și Micul Dar ar fi făcut același lucru dac-ar fi putut vorbi...] Nu m-am gândit nicio secundă c-o să vină, nimic nu-mi dăduse de bănuit. Știam că pleacă într-o plimbare, dar mi-a părut foarte sincer când a zis că nu știe unde o să fie condus și l-am crezut. Era după-amiază și tocmai culesesem o mână proaspătă de trifoi roșu de înlocuit în vaza mică din bucătărie. Mă întorceam cu Micul Dar din grădină, când o aud pe mama vorbind cu cineva și văd, printre hainele întinse pe sârmă, o siluetă îmbrăcată cu ceva verde închis [tricoul pe care i-l știu foarte bine!]... Fuge ca un îndrăgostit cuprins de dor și ne îmbrățișează luuung pe amândoi. Micul Dar îi sare în brațe, i se așază pe umăr și se alintă câteva minute [întocmai ca în melodia asta, minutul 1:35]. Părea nespus de fericit! Niciodată nu l-am mai văzut așa, dar trebuie că-i simțise și el lipsa grijuliului tătic... Dacă ne-am bucurat? Dacă mai suntem îndrăgostiți? Inima știe răspunsul!

neschimbat e colbul...

...

[Dialog cu Ștrămpănel:

- De ce mergi desculță? O să te urzici tare...

- Lasă, și urzicile sunt bune.

- Bune pentru ce?

- ... Bune pentru toate, pentru organism!

- Da, așa-i! Că tu, la bloc, nici nu ai unde să te urzici...!]

  Am fost copilul care nu s-a gândit că, atunci când va crește, viața o să-i poarte pașii în alte locuri. Departe de casă, departe de munți... M-am bucurat de copilărie sincer, a fost vârsta la care jocurile, descoperirile, lucrurile simple nu-mi lăsau timp grijilor... 

   Acum m-am întors plimbând, la rându-mi, pe străzile satului un pui de om, atât de repede-au trecut anii. Vacanța asta e, după cum mi-am dat seama azi, un bun prilej de a lua cât de cât pulsul schimbărilor survenite, dar și de a-mi aminti de faptul că aici zilele încă mai au un strop de hodină și de răbdare.

   În copilărie, în orice zi însorită de vară, mersul la râu era nelipsit. Râul era parte din viața noastră, fie că mergeam la baie sau cu mama s-o ajutăm să spele rufele. De cum ajungeam în grădină auzeam sunetul maiurilor cu care gospodinele băteau rufele sau covoarele de bolovani ca să se curețe mai bine. Bineînțeles că eu și Tâlvana aveam o contribuție minoră, dar activitatea în sine era un foarte bun exercițiu pentru fete. Noi o luam ca pe-o joacă [era frumos să simți apa gâdilindu-ți picioarele în timp ce-ți spălai hainele], dar și în serios [îmi amintesc cum mama îmi tot explica cum trebuie să storc bine și corect și cum să limpezesc rufele, ca să nu mă fac de minune față de celelalte femei]. Acum știu că altădată râul era și el loc de întâlnire. Femeile mai schimbau o vorbă între ele, copiii se jucau, uitând de foame și de orice altceva, mergând la baie... Astăzi abia am putut păși spre locul în care în copilărie sunetul maiurilor nu contenea cât era ziua de lungă. Tata a zis că a mai cosit acum vreo lună, dar sunt grădini pe unde nu mai trece nimeni, iar cel mai trist mi s-a părut faptul că peisajul albiei s-a schimbat complet, fiind năpădit de brusturi înalți cât casa. Oare peste alți câțiva ani cum va mai fi?

   De două săptămâni s-au stins încă trei bătrâni. Nici draga de Mama Netă nu mai e la poartă, împletind ciorapi și veghind trecătorii. [Sunt sigură că s-ar fi bucurat să-l vadă pe Micul Dar!] Pe chipuri și-n trupuri suferințele și greutățile lasă riduri adânci, am observat asta la destui săteni. 

    Au dărâmat casa mutei [altfel cădea singură, cum a zis Tâlvana] și pare că vor ridica alta pe fundația ei. Cu siguranță, una ceva mai impunătoare și cu ferestre moderne, nu ferestruici smerite ca înainte. 

    Dimineața și seara la ora șapte se aude muget. Trece ciurda. Încă mai trece ciurda. Tata insistă s-o pozez, căci peste câțiva ani va dispărea cu totul. Din multele zeci de vaci și bivolițe de altădată acum au mai rămas câteva. I le arăt și Micului Dar, acasă nu are unde vedea și nu vreau să ajungă să creadă că vaca are culoarea mov.

    Neschimbat e colbul. Se ridică și se-așterne tot ca atunci când eram mici, în nori stufoși și înnecăcioși, de nenumărate ori pe zi, de fiecare dată când trece o mașină mai în viteză... Poate că-n fiecare învăluire colbuitoare e-un strop de schimbare și lumea ni se dezvăluie-apoi un pic altfel, deși nouă ni se pare aceeași...