...
„- De aceea ai atât de multe ceasuri? Pentru fiecare câte unul, da?
- Nu, Momo, răspunse maestrul. Ceasurile acestea nu reprezintă decât o pasiune a mea. Nu sunt decât imitații cât se poate de nereușite a ceva ce are fiecare om în pieptul său. Căci la fel cum aveți ochi pentru a vedea lumina și urechi pentru a auzi sunetele, tot astfel aveți și o inimă pentru a simți timpul cu ea. Întregul timp care nu e simțit cu inima e la fel de pierdut ca și culorile curcubeului pentru un orb sau cântecul unei păsărele pentru un surd. Din păcate, există însă inimi oarbe și surde, care, deși bat, nu simt nimic.”
(Momo, de Michael Ende, traducere de Yvette Davidescu)
O iubesc pe Momo! Cumva, știam că o să vină și momentul potrivit în care s-o citesc [e a doua oară când am împrumutat cartea de la Ștrămpănel] și-am așteptat. Acum știu că toate s-au potrivit, sau, mai bine zis, au fost rânduite, ca povestea să vină în completarea preocupărilor și frământărilor mele actuale.
Așa cum mi s-a descoperit mie acum, Momo e echivalentul feminin al Micului Prinț. O poveste la fel de plină de învățăminte și foarte înduioșătoare. Momo e despre timp [sau lipsa lui], despre prietenie [țestoasa Casiopeea e vulpea?], despre cât de bine e să fii copil, despre cât de odihnitor e să faci ceea ce faci în tihnă, cu mulțumire, necalculând secundele pierdute, ci bucurându-te de experiențele dobândite. Momo e despre frumusețe și simplitate, dar și despre realitate, care, din păcate, e dură. Artificială, superficială, cu „domni cenușii” pândind la fiecare colț de stradă, cu ademenitoare păpuși Bibigirl adunătoare-de-multe-lucruri... E o veritabilă metaforă despre cum, rămânând cu sufletul copil, ne putem bucura întreaga viață de „florile clipelor”. Un basm-roman pentru mici și mari. Eu aș zice că mai degrabă pentru copii mari...
De când am citit cartea, nu mai spun că nu am timp. [Nici nu-l calculez ca să mi-l fure vreun „domn cenușiu”.]
Așa cum mi s-a descoperit mie acum, Momo e echivalentul feminin al Micului Prinț. O poveste la fel de plină de învățăminte și foarte înduioșătoare. Momo e despre timp [sau lipsa lui], despre prietenie [țestoasa Casiopeea e vulpea?], despre cât de bine e să fii copil, despre cât de odihnitor e să faci ceea ce faci în tihnă, cu mulțumire, necalculând secundele pierdute, ci bucurându-te de experiențele dobândite. Momo e despre frumusețe și simplitate, dar și despre realitate, care, din păcate, e dură. Artificială, superficială, cu „domni cenușii” pândind la fiecare colț de stradă, cu ademenitoare păpuși Bibigirl adunătoare-de-multe-lucruri... E o veritabilă metaforă despre cum, rămânând cu sufletul copil, ne putem bucura întreaga viață de „florile clipelor”. Un basm-roman pentru mici și mari. Eu aș zice că mai degrabă pentru copii mari...
De când am citit cartea, nu mai spun că nu am timp. [Nici nu-l calculez ca să mi-l fure vreun „domn cenușiu”.]