...
Știu că acum ne zâmbește de Sus și că a fost izbăvită de chinuri. Știu asta pentru necontenita iubire pe care ne-a purtat-o și pentru simplitatea care a umplut fiecare celulă a existenței ei. Mi-o amintesc zâmbindu-i ghiduș Micului Dar, întinzându-i mâna ultima oară când am vizitat-o - lasă-l să-mi zică babă!, adunându-și puținele rezerve de putere ca să se ridice un pic să ne vadă și să ne spună două vorbe... Nu pot să mă gândesc că n-o să mai fie acolo, printre macaturile țesute ierni la rând, că n-o să ne mai trimită în grădină să-i vedem roșiile și via, că n-o să ne mai dea sfaturi înțelepte și că n-o să ne mai amuze cu vorbe de duh din bătrâni. Nestarnic și hodăielnic și muică, să vă-ngăduiți! le vom păstra amintire și moștenire. La fel și covoarele de acasă, dovada vie că muma a fost o țărancă artistă...
Oare de ce mă podidesc lacrimile? Oare de ce plâng oamenii când cei dragi se duc la Doamne Doamne?