...
Am cunoscut doi oameni ca doi îngeri. Nu le-am auzit nici glasul, nici pașii. Poate aveau aripi pe care nu le-am putut vedea. Mi-au atras atenția prin purtarea lor simplă, prin faptul că parcă pluteau invizibili în mulțime. Bănuiesc că erau mamă și fiu, căci doamna părea mai în vârstă. Avea părul ca neaua și purta o banderolă albăstruie, iar domnul o pălărie care îi acoperea chipul pe jumătate. Ședeau pe niște trepte de ciment din Piața Sfatului, lângă două ghivece uriașe cu flori. La un moment dat, domnul cu pălărie, geacă galbenă, ghiozdan cu model albastru, sandale și șosete colorate, s-a ridicat și s-a dus tiptil dar hotărât până la fântâna arteziană. Apoi s-a întors degrabă cu un bidon plin cu apă, udând florile din ghivecele uriașe. [Inițial am crezut că urma să bea din ea, dar când i-am văzut gestul, mi s-a înmuiat inima...] După câteva minute s-au ridicat, au luat cartoanele pe care șezuseră și au plecat. Dar a zis că lui i s-au părut necăjiți. Triști, adică. Mie mi s-au părut doi îngeri, deși nu le-am auzit nici glasul, nici nu le-am văzut aripile. A doua zi, duminică dimineața, i-am reîntâlnit la Sfânta Liturghie. Ședeau undeva într-un colțișor [doamna avea o banderolă albă și, așa mică și subțirică, părea foarte gingașă, iar domnul cel slab și înalt nu mai purta pălărie, așa că am putut observa că era cărunt doar pe jumătate], apoi s-au dus în față, lângă altar. Nu știu dacă erau necăjiți în sensul de triști, dar mie mi-au părut, pur și simplu, doi oameni ca doi îngeri...