luni, 30 iulie 2018

o rețetă franțuzească: gâteau moelleux au chocolat





De multe ori când sunt obosită îmi place să gătesc o rețetă nouă [mai ales dacă știu că urmează să vină cineva drag pe la noi]. Așa a fost și cu prăjitura moale cu ciocolată, găsită într-una din cărticelele franțuzești primite de la Alina înainte să plece. [Acum am făcut-o a treia oară și a fost apreciată de toți în afară de Tâlvana, care, auzindu-i denumirea, se aștepta să fie ceva mai sofisticat și cu mai mult gust de ciocolată.]

Fiind acasă și știind că urma s-o pozez, Dar a zis c-aș putea să-mi fac un blog numit ochiul-aragazului. Bineînțeles că am râs de gluma lui, și, deși nu plănuiesc așa ceva, las totuși rețeta aici pentru cine caută un dulce bun și rapid de pregătit.

Ingrediente:
200 g ciocolată neagră
60 g unt [și încă puțin pentru tapetat tava]
150 g zahăr
3 ouă
120 g brânză dulce
250 g făină
1 praf de copt

Mod de preparare:
- Se preîncălzește cuptorul la 180°C.
- Se topește ciocolata la bain-marie. Apoi se adaugă untul rece și se amestecă ușor până se incorporează.
- Se adaugă și zahărul, apoi ouăle, unul câte unul, amestecând energic folosind un tel.
- Se adaugă brânza dulce, dată prin răzătoarea mică.
- La final, urmează făina și praful de copt, de preferat cernute.
- Se amestecă totul bine, apoi se toarnă într-o tavă cu inel, tapetată cu unt.
- Se lasă la cuptor pentru circa 40 de minute.
- Se scoate din cuptor, se lasă să se răcească, apoi se împarte cu cei dragi.

Merge foarte bine lângă o ceașcă de ceai sau cafea! [La noi zmeura a fost azi dar din grădină.]



vineri, 27 iulie 2018

patru ani mai târziu...


foto: Ștrămpănel 
...

În urmă cu exact patru ani, coborau întâmplător din tabără cu același microbuz până în Sebeș [Alba], unde urmau să-și aștepte fiecare trenul spre casă. Inima ei bătea plus-plus în gară, atunci s-au privit prima dată lung în ochi. El i-a dăruit o carte și apoi a întrebat-o, într-o doară, dacă-l primește de vine în vizită prin Sibiu... Uimită foarte, deja urcată în tren, nici nu mai știu ce răspuns a îngăimat...

Azi au mers din nou Acasă, împreună, acum treicaunul, în locul în care s-au cunoscut și unde le-a început povestea. Rodul lor a fost pentru prima dată acolo, la fel și bunicul și Ștrămpănel. Regăsirea locului și a lupilor tineri, deși de scurtă durată [altădată stăteau cel puțin două zile], le-a alinat puțin dorul... Înainte de plecare, bunicul cel înțelept, alăturându-și cuvântul clipocitului lacului, le-a mai zidit o cărămidă de întărire în inimi, iar ei i-a plăcut mult analogia pe care acesta a făcut-o cu schela și casa. [Te servești de schelă ca să-ți construiești casa, dar nu stai o viață sub schelă; când termini treaba, o dărâmi. Schela e tehnologia, casa ești tu ca om, educația, creșterea ta.] Printre multele binecuvântări primite, măcar una e sigur de întoarcere!





joi, 26 iulie 2018

ce-am învățat de la flori




...

„Micul prinț se duse să vadă trandafirii.
- Nu semănați deloc cu trandafirul meu, nu sunteți încă nimic, le spuse el. Nimeni nu v-a îmblânzit și nici voi n-ați îmblânzit pe nimeni. Sunteți la fel cum era vulpea mea. Nu era decât o vulpe asemănătoare cu o sută de mii de alte vulpi. Dar mi-am făcut-o prietenă, iar acum e fără seamăn pe lume. 
Iar florile de trandafir erau foarte stingherite.
- Sunteți frumoase, dar sunteți reci, le mai spuse el. Nu poate muri cineva pentru voi. Firește, despre floarea mea de trandafir un trecător obișnuit ar crede că vă seamănă. Dar ea singură e mai importantă decât voi toți, deoarece pe ea am stropit-o. Deoarece pe ea am pus-o sub un glob pe sticlă. Deoarece pe ea am adăpostit-o după un paravan. Deoarece ei i-am omorât omizile (în afară de două-trei pentru fluturi). Deoarece pe ea am ascultat-o plângându-se sau lăudându-se sau uneori chiar tăcând. Deoarece este floarea mea de trandafir.”

(Micul prinț, de Antoine de Saint-Exupéry, traducere de Ileana Cantuniari)


     Când am regăsit acum câteva zile curtea alor mei, atât de verde și înflorită, mi s-a părut, în comparație cu grădina noastră miniaturală de pe balcon, o adevărată pădure luxuriantă - asta pentru că, la propriu, două hortensii de-ale lor ocupă cât toate ghivecele noastre... Și totuși, florile pe care le-am îngrijit din primăvară, m-au învățat nenumărate lecții.
      Întâi de toate, că grija și răbdarea rodesc. O floare e ca un copil: ca să crească, trebuie îngrijită. Udată, curățată de frunzele și de florile uscate, mutată mai la soare sau mai la umbră, replantată într-un ghiveci mai mare, stropită de afide [păduchii plantelor, de care iedera noastră a fost plină-plină], chiar spălată sub duș dacă e nevoie. Florile simt; dacă le îngrijești cu drag, înfloresc tare frumos. [Cred că florile sunt echivalentul zâmbetului copiilor.]
     Pe de altă parte, tot ele m-au învățat că dragoste cu forța nu se poate. În luna lui Prier am cumpărat o lavandă, apoi am mai primit una de aniversarea mea. Erau o adevărată frumusețe! Ca să le meargă bine, le-am ținut câteva zile în casă și le-am udat zilnic, să le priască. Da, doar că lavandele preferă alte condiții. Abia când au început să pălească am citit cum trebuie îngrijite [le plac curenții de aer, le trebuie un ghiveci înalt, un sol nisipos, chiar pietros, iar apă la câteva zile], și până să apucăm să luăm alte ghivece, lavandele mele s-au uscat cu totul... 
      Multe din florile noastre le-am prăsit de la părinți, și dacă nouă ne-au adus bucurie, am considerat că putem face, la rându-ne, același lucru pentru alții. Prin urmare, am început să mai plantez pui de cactuși, firicele de begonii, mentă, mușcate sau Sempervivum și să le dau mai departe. Dar din dar și bucurie împărtășită!
      




miercuri, 25 iulie 2018

doi oameni ca doi îngeri


...

Am cunoscut doi oameni ca doi îngeri. Nu le-am auzit nici glasul, nici pașii. Poate aveau aripi pe care nu le-am putut vedea. Mi-au atras atenția prin purtarea lor simplă, prin faptul că parcă pluteau invizibili în mulțime. Bănuiesc că erau mamă și fiu, căci doamna părea mai în vârstă. Avea părul ca neaua și purta o banderolă albăstruie, iar domnul o pălărie care îi acoperea chipul pe jumătate. Ședeau pe niște trepte de ciment din Piața Sfatului, lângă două ghivece uriașe cu flori. La un moment dat, domnul cu pălărie, geacă galbenă, ghiozdan cu model albastru, sandale și șosete colorate, s-a ridicat și s-a dus tiptil dar hotărât până la fântâna arteziană. Apoi s-a întors degrabă cu un bidon plin cu apă, udând florile din ghivecele uriașe. [Inițial am crezut că urma să bea din ea, dar când i-am văzut gestul, mi s-a înmuiat inima...] După câteva minute s-au ridicat, au luat cartoanele pe care șezuseră și au plecat. Dar a zis că lui i s-au părut necăjiți. Triști, adică. Mie mi s-au părut doi îngeri, deși nu le-am auzit nici glasul, nici nu le-am văzut aripile. A doua zi, duminică dimineața, i-am reîntâlnit la Sfânta Liturghie. Ședeau undeva într-un colțișor [doamna avea o banderolă albă și, așa mică și subțirică, părea foarte gingașă, iar domnul cel slab și înalt nu mai purta pălărie, așa că am putut observa că era cărunt doar pe jumătate], apoi s-au dus în față, lângă altar. Nu știu dacă erau necăjiți în sensul de triști, dar mie mi-au părut, pur și simplu, doi oameni ca doi îngeri...

marți, 24 iulie 2018

pentru muma


...

Știu că acum ne zâmbește de Sus și că a fost izbăvită de chinuri. Știu asta pentru necontenita iubire pe care ne-a purtat-o și pentru simplitatea care a umplut fiecare celulă a existenței ei. Mi-o amintesc zâmbindu-i ghiduș Micului Dar, întinzându-i mâna ultima oară când am vizitat-o - lasă-l să-mi zică babă!, adunându-și puținele rezerve de putere ca să se ridice un pic să ne vadă și să ne spună două vorbe... Nu pot să mă gândesc că n-o să mai fie acolo, printre macaturile țesute ierni la rând, că n-o să ne mai trimită în grădină să-i vedem roșiile și via, că n-o să ne mai dea sfaturi înțelepte și că n-o să ne mai amuze cu vorbe de duh din bătrâni. Nestarnic și hodăielnic și muică, să vă-ngăduiți! le vom păstra amintire și moștenire. La fel și covoarele de acasă, dovada vie că muma a fost o țărancă artistă...

Oare de ce mă podidesc lacrimile? Oare de ce plâng oamenii când cei dragi se duc la Doamne Doamne?





luni, 23 iulie 2018

cea mai bună înghețată a acestei veri



...

Cea mai bună înghețată de anul acesta am mâncat-o sâmbătă, la Brașov. Șandreea ne-o recomandase pe Emma, la dolce și-am vrut să vedem cât e de... dulce. Se făcuse seară, iar centrul orașului forfotea aproape ca un furnicar. Am așteptat câteva minute până să ne vină rândul la vitrină, apoi, primind cele două cornete [eu am ales fistic și Raffaello, iar Dar pepene galben și cheesecake] a început peripeția: Micul Dar voia și el degrabă și devenise foarte nestarnic în brațe. Pe jos nu-i convenea deloc. Aveam ghiozdanul în spate, pe Nona la gât, pe el într-o mână și înghețata în cealaltă. Șervețelele în ghiozdan. Colac peste pupăză, Emma cea dulce începuse să se topească și să mi se prelingă printre degete. Amândurora, de fapt, căci și Dar era în aceeași situație, el având și căruciorul în grijă. Oamenii veneau ca furnicile de peste tot. Au fost câteva secunde de râsu-plânsu și de mâini-insuficiente, apoi am apelat la soluția de a ne retrage de pe pietonala principală și de a ne servi și puiul cu câte un strop de dulce curgător, ca să fie cuminte. E tare bună Emma, dar data viitoare când ajungem în oraș o să cerem, totuși, la pahar.


sâmbătă, 21 iulie 2018

„oricum vine, că are-o Bucurie să vină!”


...

Zâmbet care spune: Bucurie [exponențială, cu aproape coaste rupte] pentru că prietenie reunită! Mulțumim, Dar, pentru fotografia prin mașină!


joi, 19 iulie 2018

privim cu ochii poveștilor copilăriei




...

„Bunicul ne-a spus că fiecare om ajunge mai devreme sau mai târziu să privească lumea cu ochii poveștilor pe care le-a ascultat în copilărie, că sufletul nostru trece prin salba de înțelesuri și minunății pe care le ascultăm în a noastră îndepărtată primă vârstă și că apoi lumea întreagă e zidită pe tiparul acesta.”
(Miruna, o poveste, Bogdan Suceavă)


Zilele astea au avut gust de ploaie, Miruna trimisă de Ana, biscuiți cu zmeură [rețeta de aici] și de cutii cu vopsea de unde au prins viață margaretele de pe plafoniera albastră.



joi, 12 iulie 2018

Țanțoșel




...

          Dragă Micule Dar,

         Între timp ai devenit, din Zulufel, Țanțoșel. Asta pentru că de o săptămână nu mai ai zulufi, iar mersul legănat ți-e foarte șod și țanțoș. Acum s-au mai liniștit apele [temperatura, adică] după zilele și nopțile febrile prin care am trecut și pe care, inițial, noi le-am pus pe seama familiei Didi [căreia i s-au adăugat cel puțin patru măsele]. Vezi tu, greul ăsta m-a ajutat să înțeleg că tu ne-ai transformat și-n copii [prin toate lucrurile simple pe care le redescoperim prin ochii tăi și fiindu-ți alături], dar și-n oameni mari [căci ne-am asumat să-ți purtăm de grijă din prima clipă în care am știut că exiști].
        Noile tale achiziții? Ești o miniatură imitatoare și ne-ai amuzat copios, în repetate rânduri, cu ceea ce faci. În primul rând, îmi ești un ajutor de nădejde la curățenie: cum prinzi un șervețel, o lavetă sau un șervet, iei parchetul și gresia la lustruit. Ștergi praful atent, faci ordine în dulapurile din bucătărie, gătești [boabele de fasole pe care le-am pus în trei-patru pungi ca să nu se înșire pe jos sunt preferatele tale]... și câte și mai câte! Apoi, ne-ai surprins cu pupicul în aer pe care i l-ai dat bunicii, deși nimeni nu ți-a arătat să faci asta. Bineînțeles că ai speculat faptul că a fost apreciat și ai repetat gestul!
          Tot printre noutăți e și faptul că vrei să faci anumite lucruri singur. Să mănânci spre exemplu, fapt pentru care am început să folosim cam de fiecare dată străchinioara pe care ai primit-o în primăvară de la bunica. Ești foarte drăgălaș când îți îndeși mâncarea folosind toate degețelele. Zilele trecute te-am lăsat să studiezi fructele din coș și după câteva secunde te-am găsit mușcând dintr-o banană. Din coaja ei, mai exact!
        Iubești frumosul, și asta mă bucură tare mult! Mereu când te spăl vrei să pui mâna pe micul mozaic din baie, miroși toate florile [chiar dacă unele dintre ele au doar frunze sau sunt desenate pe o copertă de carte], te minunezi de pietricele, de animale, de frunze, de orice-i nou pentru tine... Când ne plimbăm și vezi turla bisericii începi să te bucuri și să zici, în felul tău, așa cum poți, „Uite!Uite!”, iar dacă-ți spunem de Doamne Doamne sau de rugăciune îți împreunezi mâinile câteva secunde. Dacă ești o minune? Dacă te iubim? Răspunsul în necuvinte ți-l dăruim...
     
Alături privindu-te, veghindu-te,
mami și tati
         


vineri, 6 iulie 2018

recomandare de carte: Momo




...

„- De aceea ai atât de multe ceasuri? Pentru fiecare câte unul, da?
 - Nu, Momo, răspunse maestrul. Ceasurile acestea nu reprezintă decât o pasiune a mea. Nu sunt decât imitații cât se poate de nereușite a ceva ce are fiecare om în pieptul său. Căci la fel cum aveți ochi pentru a vedea lumina și urechi pentru a auzi sunetele, tot astfel aveți și o inimă pentru a simți timpul cu ea. Întregul timp care nu e simțit cu inima e la fel de pierdut ca și culorile curcubeului pentru un orb sau cântecul unei păsărele pentru un surd. Din păcate, există însă inimi oarbe și surde, care, deși bat, nu simt nimic.”
(Momo, de Michael Ende, traducere de Yvette Davidescu)

O iubesc pe Momo! Cumva, știam că o să vină și momentul potrivit în care s-o citesc [e a doua oară când am împrumutat cartea de la Ștrămpănel] și-am așteptat. Acum știu că toate s-au potrivit, sau, mai bine zis, au fost rânduite, ca povestea să vină în completarea preocupărilor și frământărilor mele actuale.

Așa cum mi s-a descoperit mie acum, Momo e echivalentul feminin al Micului Prinț. O poveste la fel de plină de învățăminte și foarte înduioșătoare. Momo e despre timp [sau lipsa lui], despre prietenie [țestoasa Casiopeea e vulpea?], despre cât de bine e să fii copil, despre cât de odihnitor e să faci ceea ce faci în tihnă, cu mulțumire, necalculând secundele pierdute, ci bucurându-te de experiențele dobândite. Momo e despre frumusețe și simplitate, dar și despre realitate, care, din păcate, e dură. Artificială, superficială, cu „domni cenușii” pândind la fiecare colț de stradă, cu ademenitoare păpuși Bibigirl adunătoare-de-multe-lucruri... E o veritabilă metaforă despre cum, rămânând cu sufletul copil, ne putem bucura întreaga viață de „florile clipelor”. Un basm-roman pentru mici și mari. Eu aș zice că mai degrabă pentru copii mari...

De când am citit cartea, nu mai spun că nu am timp. [Nici nu-l calculez ca să mi-l fure vreun „domn cenușiu”.]



joi, 5 iulie 2018

Pelerinul Imită-Tot

...

       Dragă Micule Dar,

     E fascinant pentru noi să-ți fim alături și să vedem cât de multe înveți zilnic! Analogia cea mai potrivită cred că e cea cu împrimăvărarea. Îmi amintesc cum am regăsit Nucalia când ne-am întors după Paști: totul era nespus de verde și de plin de viață! Așa și tu: ești o mică explozie îmbucurătoare pentru noi, zi de zi... În ultima vreme imiți tot ce vezi. Înregistrezi și apoi reproduci. Ești o miniatură atât, atât de drăgălașă!

   „Te iubim infinit și încă puțin...”



luni, 2 iulie 2018

Micul Dar și rățuștele






...

Părinții-bunici locuiesc departe de noi, dar vizitele pe care li le facem, deși mai mereu prea scurte și abia vindecătoare-de-dor, sunt pentru noi o regăsire a naturii și un foarte bun prilej pentru Micul Dar să descopere firescul și să aibă contact cu realitățile pe care le răsfoiește de atâtea ori pe zi acasă în cărticelele lui.