vecinii de dinsus

...

„Piiiiisss! Piiiiiiisss! Piiiiiiiiissssuuu! Raaaaaaaa! Raaaaaa! Raaaaafffiiii!” - asta aud zilnic de ceva timp. 

Încerc să-mi dau seama când s-au mutat vecinii noștri de dinsus, dar nu pot să-mi amintesc.  Știu că anul trecut nu erau [de atunci am vag în minte doar imaginea unei fete tinere cu un bebeluș cam de vârsta Micului Dar], deci probabil au apărut cândva primăvara asta. Nu din neant, dar cine știe cum au fost pașaportați tocmai aici. Noi nu le știm povestea, dar spectacolul pe care-l dau zilnic ne e de ajuns...

Mama cam de 60 de ani și doi copii. Un băiat și o fată. Tânărul probabil e Raaaa, sau Raaaaffiiii - Rafael, mă gândesc - pe care-l strigă de aude toată strada. Pe ele nu știu cum le cheamă. Cert e că prima dată când am văzut cum mama aproape o târăște după ea pe fată, m-am cam speriat. Tunsă scurt, neîngrijită, cu haine rupte, murdare, total nepotrivite, și, detaliul cel mai șocant, cărând vreo două-trei păpuși bebeluș în brațe. Asta în condițiile în care pare să aibă între 20 și 30 de ani... Sunt bolnavi toți trei, nu încape îndoială. Mama, deși uneori pare că vrea să-i protejeze, face zilnic scandal, vorbește urât, țipă și altele... La un moment dat o zăream de câte ori ieșeam pe balcon venind tipa-tipa, în fusta ei neagră și lungă crăpată în spate până la genunchi, cu câte o cafea pe care o purta foarte tacticos [de-mi venea și să plâng și să râd] de la chioșcul de la colț până la ei acasă. Câteodată o mai văd cum își vâră degetele prin gratiile porții vecinei de vizavi să vorbească cu câinii. De foarte multe ori strigă mâța. Piiiissss, piiissss, piiiiiisssuuuu! Habar nu am dacă e a lor sau tot de prin vecini. Nu au curent, iar casa stă să se dărâme pe ei. Raaa s-a jucat săptămâni întregi cu brazi de Crăciun scoși de alții sau a rupt cutii lăsate pentru reciclat. Vedeam când coboram cu căruciorul haosul din curtea lor; acum, că e vară, îi mai acoperă verdeața.

Știu că nu am dreptul să-i judec, sunt bolnavi. Și mai știu și că nu ar trebui să-mi fie teamă de ei, că sunt inofensivi. Cu toate astea, nu pot să nu tresar când dăm de ei peste tot. Când mergem în parc îi văd, când ieșim cu căruciorul ori îi aud ciondănindu-ne, ori îi întâlnim la colț de stradă... În toată drama și harababura, ceea ce mă uimește cel mai tare e că, fără curent electric în casă, au totuși telefon mobil. Oare-l încarcă de la soare?